Hârtia igienică de România și Ursul de Aur de la Berlin

Arta - cel puțin așa cum o înțeleg cei cât de cât preocupați de ea - reprezintă folosirea uneltelor creative pe care omul le are la îndemână cu scopul de a reda sau exprima emoție. Și asta e o definiție simplă și bună de pus în buzunarul oricui. Desigur că definiția clasică a artei înlocuia emoția cu frumosul. Dar știm cu toții, sper, că atunci când grotescul a lovit pânza, arta a devenit mesagerul unor atitudini politice sau sociale, folosindu-se de emoții de orice tip, nu neapărat de acele emoții care au la bază plăcerea sau extazul în fața frumosului. De la Hieronymus Bosch, la Corneliu Baba.

Dar cine poate spune cu mâna pe inimă că e apt să delimiteze cu precizie frumosul de urât? Și până la urmă balanța nu șade în mâna oricăruia dintre noi raportată doar la propria percepție?

De exemplu, Dan Negru o invită pe Adina Pintilie să-și bage Ursul de Aur în dos pentru că percepția lui despre dos și artă este raportată la setările lui socio-culturale și la propria educație, în timp ce pentru Adina redarea dosului reprezintă poate grotescul în artă exprimat prin căutarea intimității. Deci probabil că Adina, așa cum a exprimat-o deja, consideră artă folosirea nudului, a intimității, a sexualității sau chiar a dosului, în timp ce probabil că Dan Negru consideră artă „chiloțăreala” din emisiunile lui. (Asta cu chiloțăreala am luat-o de pe pagina lui Cătălin Anchidin că mi-a plăcut mult, deci creditele îi aparțin). Dan Negru, pentru partea cu nuditatea și sexualitatea vezi Istoria Artelor de la peșteri până azi. (Așa, la prima mână, aș recomanda: Botticelli, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Caravaggio).

Că am lămurit asta, cred că totul se rezumă la: cine are uneltele să critice și să-și dea cu părerea despre artă? Pentru că ultima oară când am scris despre scopul criticii, m-am găsit aruncată în mijlocul unei analize gramaticale a textului (pentru că aici reducem de obicei furia când nu avem argumente), aș vrea să precizez că nu e un articol despre felul în care scrie critica românească sau mondială. De data asta o folosesc ca mijloc de comparație pe dânsa, critica, fiind desigur termenul relevant și sperăm și revelator. Ah, și încă ceva. Nu mi-am schimbat părerea, cred în continuare că la baza criticii stă cercetarea și că un critic bun nu aduce injurii, ci face o analiză atât a actului, cât și a produsului artistic. Iar această analiză poate fi amară și aprigă. Personal apreciez critica dură și nu o confund cu mitocănia, dar nu-i dau nici o șansă dacă e pur și simplu tendențioasă, malițioasă sau vulgară. Iar vulgar înseamnă cu totul altceva în critică decât înseamnă în artă.

Dar revenind. Are Dan Negru uneltele să critice filmul Adinei pe care nici nu l-a văzut? Are! Raportat la publicul lui, are voie să facă orice. Și are chiar și uneltele. Păi n-a scris el: „Băgați-vă Ursul de Aur în dos?” Bine, el nu a folosit cuvântul „dos” deoarce probabil s-a temut ca cei cărora li se adresa să nu-l considere prea intelectualist. Are, domnilor și doamnelor. Dan Negru a folosit exact uneltele pe care le deține pentru a vorbi despre o reprezentare artistică pe care nu a văzut-o, raportate la propria percepție despre artă. Nu e ca și cum a făcut o analiză complexă cu termeni greu de înțeles pentru cei 500 care i-au dat, LOL-emoticoane. Eu l-am iertat. Eu, fraiera, căci așa ne-a numit pe noi ăștia care dăm bilete pe filme premiate la Berlinale.

Să mergem mai departe: arta în mâna celor care au cu adevărat uneltele să o critice. Mâna sus cine crede că atașatul economic al ambasadei României din Berlin are voie să-și dea cu părerea? Observ multe mâini ridicate, așa că vom continua. Am mers la Berlinale Talents în calitate de regizor și scenarist. Multe de povestit. Toate de bine. Să zicem că, pe scurt, Berlinul a înțeles cam cum stă treaba asta complicată cu arta, cultura, educația. A înțeles și partea economică. Și alte țări au înțeles. Dacă mergeai la EFM (European Film Market) pereții erau tapetați cu afișe: Come and film/ coproduce/etc. in/with Spain/Georgia/etc. Tax incentives! Ghiciți cine nu a înțeles cum stă treaba cu partea economică a industriei de film? Exact! Atașatul economic!

În timpul șederii noastre am fost invitați la ambasadă în Berlin. M-am dus pentru că încă sper la o normalitate. Prima întrebare pe care atașatul economic ne-a adresat-o, imediat după ce ne-am prezentat... Prima! Nu exagerez de dragul senzaționalului. Prima întrebare a fost: „Ia spuneți, cum faceți voi bani pentru țară?” Nu știa diferența dintre un producător și un distribuitor și a făcut slaba alegere să intre în discuție cu unul dintre noi care i-a povestit despre demersurile producătorilor români de a cere stimulente fiscale. Așa că am luat un fursec cu zacuscă și am privit un film românesc prost care se desfășura nu într-o sufragerie cu gresie ieftină, ci în clădirea ambasadei române la Berlin. În timpul ăsta filmul Adinei stârnea păreri care mai de care mai contradictorii, dar, de precizat, păreri ale unora care au uneltele să le exprime. Atașatul a fost foarte speriat să afle că ar putea să ia doar minim % din ceva decât maxim % din nimic și ne-a întrebat dojenitor: „Adică tot eu să dau bani americanilor?" Pentru că dacă nu ați aflat încă, noi eram la ambasada din Berlin ca să promovăm filmul românesc în S.U.A. Interesant e că ieri m-am întors din Cluj, acolo unde impactul economic al unui festival internațional de film e vizibil la fiecare pas. Nu știu dacă atașatul și-a dat cu părerea despre filmele românești. Sper că nu. Important și de apreciat e că a doua zi atașatul a trecut pe la standul românesc din EFM ca să culeagă idei.

Observați traseul? Industria românească de film aplaudă demersul atașatului. 

Jumătate din populația social-media și-a dat cu părerea imediat după ce a fost anunțat succesul Adinei. Atenție! Nu după ce a fost proiectat filmul, ci după ce a fost anunțat premiul. Majoritatea nu a văzut filmul pentru că Touch me not a avut pre-mi-e-ra mondială la Berlin. Dar știu ei cum e cu arta și cultura și chiar cu educația în România, dar mai ales știu cum e cu temele pe care le aleg regizorii români. Aproape toți s-au „săturat" de subiectele astea triste, pentru că România nu e doar despre asta. Așa e. Îi invit pe toți cei care vor să reprezinte partea frumoasă a lucrurilor să dea un exemplu. Dacă postezi pe FB cât de tare te-ai săturat de filmele astea proaste despre grotesc faci pleonasm.

A apărut un articol despre Touch me not în The Guardian, scris de Peter Bradshaw. Deși sever, Peter folosește „silly" când vrea să taie și să spânzure. Fie că vorbim de duritatea lui Peter de la The Guardian sau de extazul lui Deborah de la The Hollywood Reporter, important e că vorbim de doi oameni care au uneltele la ei. Și le folosesc cum trebuie.

Și cred că oricine e binevenit să-și exprime părerea. Chiar și Dan Negru. Cu cât mai multe păreri, poate cu atât mai multă preocupare. Cu cât mai multă preocupare, cu atât mai multe idei. Exact cum s-a întâmplat cu domnul atașat. Uite o idee: curs de artă cinematografică și teatrală în școli. Pe lângă muzică și desen. Eu cred că e important ca atât Dan Negru, cât și Adina să aibă șanse egale la a-și exprima părerea. E vinovat Dan că e victima unui context școlar anormal? Nu. Putem face ceva să schimbăm asta? Da. În Berlin mi s-a oferit contextul de a interacționa cu specialiști în domeniu. Fără excepție, toți vorbeau despre cinematografia românească. Laudativ. Și cine nu avea cuvinte de laudă știa să aducă o critică obiectivă sau cel puțin susținută. Eu cred că și Dan Negru poate. După ce se educă în domeniu și vede filmul, desigur.

Până atunci, felicitări echipei Touch me not! Felicitări Adina!

Pentru toți cei bulversați, e de preferat „să aveți” un urs de aur pe care să vi-l băgați în „dos” decât o hârtie igienică cu care să vă ștergeți la gură. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp