„Or’ sa te stoarcă de toate drepturile care-ți aparțin deja, dacă nu-ți imaginezi măcar că ai o voce”. - dedicație pe carte a profului de C.C.
Eram în clasa a VII-a și făceam C.C. (cultură civică, pentru necunoscători) în Piatra Neamț. Aveam un prof genial de cultură civică. Avea un interes real pentru dezvoltarea personală a elevului și după prima oră cu el, oră în care ne-a întrebat ce înseamnă să fii înțelept și eu am bănuit:
- Să faci diferența dintre bine și rău.
…mi-a zis:
- 10, Grigore! Tu și cu Apostol (prietena cea mai bună, actualmente arhitect prin Germania în urma unei burse) să veniți mâine dimineață la inspectorat să vă dau un test de inteligență.
Și iată începutul unei scurte prietenii (se duc repede profii buni și prea departe) a cărei bază au fost nenumărate minidezbateri politice, sociale, culturale etc. Mi-a vorbit despre psihanaliză și mi-a pus în mână „Maimuța goală” a lui Desmond Morris. Ușor, ușor, dom’ profesor a început să-mi reproșeze că sunt prea timidă în exprimare și m-a sfătuit să fac niște cursuri de actorie. Făceam deja, de la 8 ani, actorie cu păpuși, dar stăteam în spatele unui paravan și nu mă vedea nimeni când strigam:
- Nu mai da, Vasilache!
„Nu mai da, Vasilache”, din perspectiva Mărioarei, era la fel de tragic ca și azi, iar din perspectiva mea era de-a dreptul exorcizant, deoarece contextul familial și școlar era unul violent și abuziv. Pentru mine și trei sferturi din populația României. Lucurile s-au mai schimbat, Maria a scos o carte, dar sperăm la mai bine. Vasilache și Mărioara încă se montează în țară. Era greu să aplici vreo tehnică de public speaking atunci când îți tremurau până și gândurile în coșul pieptului doar pentru că auzeai: „Elevul X, la tablă!” și nu știai dacă te întorci în aceeași culoare la bancă.
De mici ne-a fost antrenată groaza de a vorbi în public, iar soluția de urgență a devenit introducerea reflexului necondiționat de a-ți exprima nevoile, într-o curriculă: public speaking.
Vorbitul în public nu ascunde niciun secret și cere mai degrabă introspecție. Școala m-a purtat pe afară (tărâmul fantastic) și am observat că majoritatea omologilor mei dețin această unealtă miraculoasă: siguranța de a vorbi în public. Păreau liberi și naivi doar pentru că generația lor nu fusese abuzată fizic sau psihic. Ce ciudați! Secretul lor era același pe care-l regăsești bine detaliat și-n analiza procesului scenic: „Adevărul tău e în celălalt”. Are multe valențe expresia. În public speaking una ar fi că interesul tău trebuie să cadă pe celălat. Mai pe înțelesul tuturor: trebuie să te asiguri că important e cel din fața ta, nu tu și că respectivul e pregătit să recepteze. De asemenea, dialogul tău trebuie să fie o reacție la interesul lui.
Dar ce e public speaking?
Așa cum s-a întâmplat și în cazul manifestărilor spirituale sau culturale de orice gen, cineva a luat un act natural ca exprimarea liberă (dacă nu mă crezi, stai 10 minute lângă un bebeluș nehrănit) și l-a structurat, l-a instituționalizat, l-a transfomat în rit sau în ceremonie si i-a dat uneori valoare educativă și alteori nenumărate valențe. În speță, vorbitorii de limbi germanice. Până aici, foarte frumos. Dacă însă procesul de sistematizare e defectuos, riști să pierzi însăși substanța, sâmburele ăla pur și instinctiv, născut în viscere. Nevoia ta de a vorbi în public e acută și normală. De ceva vreme, în România, ea e mai soră cu dorința de a lupta decât cu cea de a face o prezentare, de a susține un curs etc. Și asta nu e rău. Există nenumărate motive pentru a vorbi în public și nenumărate feluri, deci nu trebuie neapărat s-o faci folosindu-te de aparatul vorbitor. Important e să ai curajul să o faci. Momentan, vorbitul în public e aproape o materie: organizată productiv, însă nepreocupată de bază.
Baza în public speaking = temelia fricilor noastre
Majoritatea cursurilor de public speaking sunt niște rețete din afară, destul de bune, dar uneori neraportate la puterea de recepție a individului român. De obicei, cursantul e asaltat cu tehnici precise de dicție sau de prezență scenică fără o preocupare pentru substanță. Nu se face o analiză a eului intrus. Micul intrus e un copil speriat de prin anii ‘80, ‘90, poate 2000, un personaj care zace în mintea lui și e scăldat în pleiada uitată de atribute exprimate grosolan, de vreun profesor fără har sau un părinte care nu a avut bani, timp și alte exemple în propria copilărie. Am spus uitată pentru că în general, convingerile că ești mic și neimportant dialoghează în subconștient și răsar în exterior în cu totul alte forme și culori, chiar și atunci când conștientul te-a asigurat în oglindă că ești OK.
Ne trezim în scenarii de viață care nu ne aparțin, iar atunci când e momentul să „vorbim”, ne iau prin surprindere palmele reci, respirația sacadată, interesul crescut și superficial pentru aspectul fizic sau pentru cum e receptată propria persoană. Ne salvează un gând, o glumă scurtă de tip bliț, în timp ce ne privim receptorul drept în ochi și sperăm să fie mai speriat ca noi. Și nu suntem prea departe de copiii noștri.
Bine, bine dar de ce mi-e frică?
„You can’t handle the truth.” Adevărul e că românii nu numai că nu au fost învățați să se exprime concret și coerent în școală, dar obiceiul unora de a suprima orice impuls de expresie liberă se perpetuează până azi, chiar în rândul celor cândva asupriți. Nu ți-e frică ție, ci unei gândiri colective construite minuțios în jurul celebrei rușini românești. Realitatea e că nu vorbim decât dacă ne arde. E o reacție impulsivă care trădează lipsa de experiență în comunicare. Sărim peste pașii mici ai comunicării și-i lăsăm să se adune într-un balon de care devenim conștienți doar când se sparge. Și totul din lipsă de înțelegere. Vorba vecinului meu, Doru:
- Știi de ce se ceartă? Pentru că nu vor să se înțeleagă.
Ți-e groază să vorbești de rușine. Ea îți stopează comunicarea.
Ce-i de făcut?
Dacă ești cursantul, stai de vorbă cu tine și cu frica ta. E cel mai bun prieten pe care-l ai. Vezi cine e persoana din capul tău care-ți spune despre tine și observă-i neconsistența. Iubești un străin din interior care a fost alături de tine în cele mai importante momente din viață și a decis în locul tău. Pune-ți întrebarea „De ce?” până ajungi la „Pentru că big bang”.
Dacă ești trainer-ul sau pedagogul, ai observat deja problema și ai inventat ceea ce se numește gestionarea emoțiilor. Dar caută-le temelia și scoate expresia din exprimarea lipsită de empatie. Cursantul tău e un context de valori și situații. E de nejudecat și diferit de toți ceilalți, deci și temelia sa e o necunoscută pentru tine. Cunoaște-o fără să o judeci și acordă-i circumstanțe atenuante. Frica lui e o unealtă excelentă, deci nu-l învăța să o ascundă. E a lui, unică și frumoasă în agresivitatea ei. Accept-o și învață-l să și-o asume ca făcând parte din felul în care generația lui a fost sculptată.
Și într-un caz, și în celălalt schimbă lucrurile pentru copiii tăi și acceptă clișeul ăsta ca pe o literă de lege. Cei mai curajoși elevi pe care i-am cunoscut sunt cei care au avut parte de încurajare în copilărie. Învață-i că exprimarea în public nu are legătură doar cu a vorbi, ci cu a-și susține ideile. Vorbitul în public e o invenție socială apărută în urma nevoii acerbe de a avea drepturi. Nu te gândi la public speaking doar ca la capacitatea de a fi prezent scenic. Are ecouri în foarte multe direcții. Chiar dacă începi prin a vorbi despre importanța de a ponegri floarea în poezia „Plumb”, îți antrenezi de fapt curajul de a produce schimbări sociale relevante în viitor.
Și dacă tot ne arde subiectul, generația mea nu a făcut public speaking în duminca votului pentru că avem prea puțini profi geniali de C.C. și pentru că multe dintre familiile și școlile noastre, în loc să-i învețe pe copii să aibă o voce, încă mai pun în scenă Vasilache și Mărioara, acest consacrat spectacol de improvizație al folclorului românesc, generator de groază în care frica și rușinea sunt temele centrale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
E adevarat ca multi profesori au fost agresori, daca era promovata ideea de vorbit in public, in 12 ani de scoala aceasta problema era inexistenta.
Autoarea textului, dupa parerea mea, face o confuzie intre cursurile dezvoltare personala/psihoterapie si cele de public speaking...
Cei care tin asfel de cursuri nu sunt psihoterapeuti, deci nu fac psihoterapie =>nu se ocupa cu tratarea temeliei fricilor, ei sunt doar facilitatori (ofera un cadru) pentru a exersa vorbitul in public si ofera un set de tehnici din care fiecare alege si pastreaza ceea ce i se potriveste mai bine.
Sunt total de acord ca sunt rani ce necesita constientizare si vindecare insa de temelie, recomandat este sa te fi ocupat inainte de a ajunge la un curs de vorbit in public desi, e stiut ca, si simpla expunere, intr-un cadru securizant (toti sunt acolo sa invete si feedback-ul este unul constructiv), este un foarte bun exercitiu de depasire a oricarei frici.
In concluzie: psihoterapia si dezvoltarea personala e una, cursurile de vorbit in public, e alta.
PS: si eu m-am tot confruntat cu teama de a vorbi in public
Indiferent de reușite.. fricile, preconcepțiile, lipsa de sprijin și singurătatea socială în continuare există și bântuie directorii, doctorii, avocații de care spuneți, oricât de buni sunt aceștia.. În timp ce unii reușesc „împreună”.. aceste persoane o fac singure.. Nu este problema dacă pot sau nu să devină buni, ideea e că se poate și mai bine, fără presiune negativă din partea celor din jur.
Oamenii aceea nu au devenit așa peste noapte și în nici un caz nu o fac pentru a demonstra cât de capabili sunt, în ciuda a n părerologi; o fac pentru a evada, pentru a fi liberi, pentru a fi ei înșiși, pentru a se dezvolta.. însă este un efort constant, copleșitor, nesfârșit.. care nu trebuie subestimat și în nici un caz atribuit pe nedrept acelui „cineva”. Este o formă de adaptare, nu o normalitate.
Cred că articolul nu este depre împărțirea vinei, dar mai ales nu este despre acordarea creditelor, ci despre ce putem face să le fie noilor generații mai bine, să fie mai încrezători, să îndepărtăm acest obstacol din calea lor.. frica de a se exprima, de a avea o părere care să se facă auzită, de a ieși la suprafață..