Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

În fiecare român căruia îi e frică să vorbească în public se ascunde un copil speriat de un profesor sever sau un părinte bătăuș

„Or’ sa te stoarcă de toate drepturile care-ți aparțin deja, dacă nu-ți imaginezi măcar că ai o voce”. - dedicație pe carte a profului de C.C.

Eram în clasa a VII-a și făceam C.C. (cultură civică, pentru necunoscători) în Piatra Neamț. Aveam un prof genial de cultură civică. Avea un interes real pentru dezvoltarea personală a elevului și după prima oră cu el, oră în care ne-a întrebat ce înseamnă să fii înțelept și eu am bănuit:

- Să faci diferența dintre bine și rău.

…mi-a zis:

- 10, Grigore! Tu și cu Apostol (prietena cea mai bună, actualmente arhitect prin Germania în urma unei burse) să veniți mâine dimineață la inspectorat să vă dau un test de inteligență.

Și iată începutul unei scurte prietenii (se duc repede profii buni și prea departe) a cărei bază au fost nenumărate minidezbateri politice, sociale, culturale etc. Mi-a vorbit despre psihanaliză și mi-a pus în mână „Maimuța goală” a lui Desmond Morris. Ușor, ușor, dom’ profesor a început să-mi reproșeze că sunt prea timidă în exprimare și m-a sfătuit să fac niște cursuri de actorie. Făceam deja, de la 8 ani, actorie cu păpuși, dar stăteam în spatele unui paravan și nu mă vedea nimeni când strigam:

- Nu mai da, Vasilache!

„Nu mai da, Vasilache”, din perspectiva Mărioarei, era la fel de tragic ca și azi, iar din perspectiva mea era de-a dreptul exorcizant, deoarece contextul familial și școlar era unul violent și abuziv. Pentru mine și trei sferturi din populația României. Lucurile s-au mai schimbat, Maria a scos o carte, dar sperăm la mai bine. Vasilache și Mărioara încă se montează în țară. Era greu să aplici vreo tehnică de public speaking atunci când îți tremurau până și gândurile în coșul pieptului doar pentru că auzeai: „Elevul X, la tablă!” și nu știai dacă te întorci în aceeași culoare la bancă.

De mici ne-a fost antrenată groaza de a vorbi în public, iar soluția de urgență a devenit introducerea reflexului necondiționat de a-ți exprima nevoile, într-o curriculă: public speaking.

Vorbitul în public nu ascunde niciun secret și cere mai degrabă introspecție. Școala m-a purtat pe afară (tărâmul fantastic) și am observat că majoritatea omologilor mei dețin această unealtă miraculoasă: siguranța de a vorbi în public. Păreau liberi și naivi doar pentru că generația lor nu fusese abuzată fizic sau psihic. Ce ciudați! Secretul lor era același pe care-l regăsești bine detaliat și-n analiza procesului scenic: „Adevărul tău e în celălalt”. Are multe valențe expresia. În public speaking una ar fi că interesul tău trebuie să cadă pe celălat. Mai pe înțelesul tuturor: trebuie să te asiguri că important e cel din fața ta, nu tu și că respectivul e pregătit să recepteze. De asemenea, dialogul tău trebuie să fie o reacție la interesul lui.

Dar ce e public speaking?

Așa cum s-a întâmplat și în cazul manifestărilor spirituale sau culturale de orice gen, cineva a luat un act natural ca exprimarea liberă (dacă nu mă crezi, stai 10 minute lângă un bebeluș nehrănit) și l-a structurat, l-a instituționalizat, l-a transfomat în rit sau în ceremonie si i-a dat uneori valoare educativă și alteori nenumărate valențe. În speță, vorbitorii de limbi germanice. Până aici, foarte frumos. Dacă însă procesul de sistematizare e defectuos, riști să pierzi însăși substanța, sâmburele ăla pur și instinctiv, născut în viscere. Nevoia ta de a vorbi în public e acută și normală. De ceva vreme, în România, ea e mai soră cu dorința de a lupta decât cu cea de a face o prezentare, de a susține un curs etc. Și asta nu e rău. Există nenumărate motive pentru a vorbi în public și nenumărate feluri, deci nu trebuie neapărat s-o faci folosindu-te de aparatul vorbitor. Important e să ai curajul să o faci. Momentan, vorbitul în public e aproape o materie: organizată productiv, însă nepreocupată de bază. 

Baza în public speaking = temelia fricilor noastre

Majoritatea cursurilor de public speaking sunt niște rețete din afară, destul de bune, dar uneori neraportate la puterea de recepție a individului român. De obicei, cursantul e asaltat cu tehnici precise de dicție sau de prezență scenică fără o preocupare pentru substanță. Nu se face o analiză a eului intrus. Micul intrus e un copil speriat de prin anii ‘80, ‘90, poate 2000, un personaj care zace în mintea lui și e scăldat în pleiada uitată de atribute exprimate grosolan, de vreun profesor fără har sau un părinte care nu a avut bani, timp și alte exemple în propria copilărie. Am spus uitată pentru că în general, convingerile că ești mic și neimportant dialoghează în subconștient și răsar în exterior în cu totul alte forme și culori, chiar și atunci când conștientul te-a asigurat în oglindă că ești OK.

Ne trezim în scenarii de viață care nu ne aparțin, iar atunci când e momentul să „vorbim”, ne iau prin surprindere palmele reci, respirația sacadată, interesul crescut și superficial pentru aspectul fizic sau pentru cum e receptată propria persoană. Ne salvează un gând, o glumă scurtă de tip bliț, în timp ce ne privim receptorul drept în ochi și sperăm să fie mai speriat ca noi. Și nu suntem prea departe de copiii noștri.

Bine, bine dar de ce mi-e frică?

„You can’t handle the truth.” Adevărul e că românii nu numai că nu au fost învățați să se exprime concret și coerent în școală, dar obiceiul unora de a suprima orice impuls de expresie liberă se perpetuează până azi, chiar în rândul celor cândva asupriți. Nu ți-e frică ție, ci unei gândiri colective construite minuțios în jurul celebrei rușini românești. Realitatea e că nu vorbim decât dacă ne arde. E o reacție impulsivă care trădează lipsa de experiență în comunicare. Sărim peste pașii mici ai comunicării și-i lăsăm să se adune într-un balon de care devenim conștienți doar când se sparge. Și totul din lipsă de înțelegere. Vorba vecinului meu, Doru:

- Știi de ce se ceartă? Pentru că nu vor să se înțeleagă.

Ți-e groază să vorbești de rușine. Ea îți stopează comunicarea.

Ce-i de făcut?

Dacă ești cursantul, stai de vorbă cu tine și cu frica ta. E cel mai bun prieten pe care-l ai. Vezi cine e persoana din capul tău care-ți spune despre tine și observă-i neconsistența. Iubești un străin din interior care a fost alături de tine în cele mai importante momente din viață și a decis în locul tău. Pune-ți întrebarea „De ce?” până ajungi la „Pentru că big bang”.

Dacă ești trainer-ul sau pedagogul, ai observat deja problema și ai inventat ceea ce se numește gestionarea emoțiilor. Dar caută-le temelia și scoate expresia din exprimarea lipsită de empatie. Cursantul tău e un context de valori și situații. E de nejudecat și diferit de toți ceilalți, deci și temelia sa e o necunoscută pentru tine. Cunoaște-o fără să o judeci și acordă-i circumstanțe atenuante. Frica lui e o unealtă excelentă, deci nu-l învăța să o ascundă. E a lui, unică și frumoasă în agresivitatea ei. Accept-o și învață-l să și-o asume ca făcând parte din felul în care generația lui a fost sculptată.

Și într-un caz, și în celălalt schimbă lucrurile pentru copiii tăi și acceptă clișeul ăsta ca pe o literă de lege. Cei mai curajoși elevi pe care i-am cunoscut sunt cei care au avut parte de încurajare în copilărie. Învață-i că exprimarea în public nu are legătură doar cu a vorbi, ci cu a-și susține ideile. Vorbitul în public e o invenție socială apărută în urma nevoii acerbe de a avea drepturi. Nu te gândi la public speaking doar ca la capacitatea de a fi prezent scenic. Are ecouri în foarte multe direcții. Chiar dacă începi prin a vorbi despre importanța de a ponegri floarea în poezia „Plumb”, îți antrenezi de fapt curajul de a produce schimbări sociale relevante în viitor.

Și dacă tot ne arde subiectul, generația mea nu a făcut public speaking în duminca votului pentru că avem prea puțini profi geniali de C.C. și pentru că multe dintre familiile și școlile noastre, în loc să-i învețe pe copii să aibă o voce, încă mai pun în scenă Vasilache și Mărioara, acest consacrat spectacol de improvizație al folclorului românesc, generator de groază în care frica și rușinea sunt temele centrale. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere

  • Autoarea textului, dupa parerea mea, face o confuzie intre cursurile dezvoltare personala/psihoterapie si cele de public speaking...

    Cei care tin asfel de cursuri nu sunt psihoterapeuti, deci nu fac psihoterapie =>nu se ocupa cu tratarea temeliei fricilor, ei sunt doar facilitatori (ofera un cadru) pentru a exersa vorbitul in public si ofera un set de tehnici din care fiecare alege si pastreaza ceea ce i se potriveste mai bine.

    Sunt total de acord ca sunt rani ce necesita constientizare si vindecare insa de temelie, recomandat este sa te fi ocupat inainte de a ajunge la un curs de vorbit in public desi, e stiut ca, si simpla expunere, intr-un cadru securizant (toti sunt acolo sa invete si feedback-ul este unul constructiv), este un foarte bun exercitiu de depasire a oricarei frici.

    In concluzie: psihoterapia si dezvoltarea personala e una, cursurile de vorbit in public, e alta.
    • Like 0
  • Profesorii severi si parintii abuzivi or fi printre cauzele fricii de a vorbi in public dar nu-s nici pe departe singurele. Parca-parca m-as aventura sa zic ca nu-s nici cele mai comune, dar n-am date pe care sa imi bazez afirmatia asta. Ma rog, nici autoarea nu face referinta la date care sa o sustina pe a ei...
    PS: si eu m-am tot confruntat cu teama de a vorbi in public
    • Like 0
  • check icon
    Acum am constatat că titlul mai are o particularitate agresivă: numai românii sînt așa! Tare! Deci în alte țări, dacă ești timid și ți-e teamă să vorbești în public pot fi alte motive, nu știm care, doar la români este vădit că fie i-a terorizat familia (tatăl, mai ales), fie vreun prof. Alina Grigore, dragă, nu ai vrea mata să te ocupi de alte subiecte, de exemplu de creșterea albinelor pe ogoarele patriei ori de însămînțările de primăvară ori de șoseaua de centură a Bucureștilor... Zic și eu. A, nu te pricepi la astea? Păi ce contează, nici la timiditate nu te pricepi, așa că ce contează, text să iasă.
    • Like 0
  • check icon
    Titlul este agresiv și simplist. Și eu am fost timid și retras în copilărie, lucru accentuat cînd am ajuns la oraș. Nu am avut nici profesori agresivi, nici părinți agresivi. Ce surse, ce analize, ce studii stau la baza afirmației dv., stimată autoare? Cred că ființa umană este mai complicată decît dihotomia simplistă din titlu.
    • Like 0
  • Bla, bla, copil speriat de profesor sau de parinte bataus. Se prea poate sa fie asa, or not, sa nu uitam: frica de a fi dat afara din serviciu, frica de securitate, frica de bascalie, de ridicol, de nesiguranta zilei de maine am rnumerat numai cateva "sperieturi" ale realitatii de zi cu zi. But then again, fiecare are dreptul la opini sa personala, right or wrong.
    • Like 0
  • Si totusi, multi dintre cei care au "teama de avorbi in public" pentru ca "au fost abuzati", sunt directori, doctori, avocati sau au alte cariere de succes. Deci undeva, cineva a facut ceva bine ...
    • Like 1
    • @ Adrian Rafail
      Acel cineva care „a făcut bine” este tot cel „abuzat”, care face tot posibilul să își depășească condiția. Nu e nimic bun care să vină din exterior.. Este doar lupta celor „asupriți” și atât.
      Indiferent de reușite.. fricile, preconcepțiile, lipsa de sprijin și singurătatea socială în continuare există și bântuie directorii, doctorii, avocații de care spuneți, oricât de buni sunt aceștia.. În timp ce unii reușesc „împreună”.. aceste persoane o fac singure.. Nu este problema dacă pot sau nu să devină buni, ideea e că se poate și mai bine, fără presiune negativă din partea celor din jur.
      Oamenii aceea nu au devenit așa peste noapte și în nici un caz nu o fac pentru a demonstra cât de capabili sunt, în ciuda a n părerologi; o fac pentru a evada, pentru a fi liberi, pentru a fi ei înșiși, pentru a se dezvolta.. însă este un efort constant, copleșitor, nesfârșit.. care nu trebuie subestimat și în nici un caz atribuit pe nedrept acelui „cineva”. Este o formă de adaptare, nu o normalitate.
      Cred că articolul nu este depre împărțirea vinei, dar mai ales nu este despre acordarea creditelor, ci despre ce putem face să le fie noilor generații mai bine, să fie mai încrezători, să îndepărtăm acest obstacol din calea lor.. frica de a se exprima, de a avea o părere care să se facă auzită, de a ieși la suprafață..

      • Like 2
  • Un articol destul de realist, cel putin eu ma regasesc in aceasta situatie, si din cate am observat multi adulti din generatia mea. Normal ca aceasta "problema" isi are radacinile in multe mai multe aspecte ale vietii fiecaruia, nu este doar o chestiune de "alb si negru".
    • Like 1
  • Textul e plin de contradicţii. Realitatea nu e nicicînd cu alb şi negru. Atunci tot ce nu e alb e negru şi invers. Dacă afirmaţia din titlu e adevărată (În fiecare român căruia îi e frică să vorbească în public se ascunde un copil speriat de un profesor sever sau un părinte bătăuș) înseamnă că e adevărat şi opusul.
    • Like 0
  • Ma deranjeaza titlul atat de mult, incat nu voi citi articolul!Titlul este cel care da tonul, si, banuiesc eu, autoarea stia asta......E un mare neadevar in acest titlu, si v-o spune cineva care a predat comunicare in scoala timp de 30 de ani, desi nu era intotdeauna in programa, desi engleza a fost intotdeauna privilegiata din acest punct de vedere! In toata lumea, teama de vorbitul in public este mai presus de teama de moarte. In aceste conditii, sa induci din titlu ideea gresita ca profesorii sau parintii romani sunt de vina ca oamenilor din Romania le e frica sa vorbeasca in public , e manipulare. A, ca este adevarat ca in scolile romanesti nu se face retorica, asta e altceva. Din pacate, insa, rezultatul e exact contrar titlului: toti amatorii si inchipuitii au convingerea ca ei stiu sa vorbeasca. Drept dovada, cand la parlament a fost angajat un specialist englez in retorica, dragii nostri alesi nu l-au onorat cu prezenta la cursuri, ca nu aveau nevoie..... Calitatea proasta a discursului public, al comunicarii in general, din Romania vine exact de la faptul ca romanii nu stiu cat de putin stiu in domeniul retoricii, si se trezesc vorbind si scriind aiurea. Cel mai grav lucru in cunoastere e sa nu stii ca nu stii. Avem sute de traineri de comunicare care comunica prost! Avem profesori care predau discurs public fara sa stie ei cu ce se mananca. Si, fir-ar sa fie, asta nu le creeaza nicio teama! Ce bine ar fi daca le-ar fi teama si s-ar pregati serios!
    • Like 2
    • @ Iulia Dumitrachescu
      Bine a punctat Iulia. Lejeritatea în a lua cuvântul și a comunica idei, liber și cursiv unui auditoriu e o calitate intrinsecă a individului, probabil ține de ADN. Cu siguranță poate fi afectată negativ sau pozitiv, într-o anumită măsură, de evenimente din trecut, mai mult sau mai puțin traumatice dar să nu subestimăm reziliența și capacitatea de vindecare a majorității membrilor rasei umane. Dacă ești născut cu ușurința asta de a vorbi în public e greu s-o pierzi. Imediat după, vine educația, ca cel mai important catalizator în îmbunătățirea acestui har și perfecționarea lui. Educația-ți dă confidență, și cu cât mai multă ai cu atât mai puțin inhibat vei fi. Articolul are un titlu senzațional pentru un articol ca alte mii, scrise de persoane fără căderea necesară pentru a vorbi pe subiect. Mă aștept să fim acuzat că i-am cauzat o teamă teribilă să mai scrie articole. Poate ar fi mai bine.
      • Like 1
    • @ Iulia Dumitrachescu
      Venom check icon
      Mi se pare că articolul încearcă să explice probleme care apar pentru oameni care iau 10 la retorică și tot nu pot vorbi în public. De acord însă că titlul e neinspirat.
      • Like 1
    • @ Venom
      Pe ce sa iei 10 la retorica daca nu vorbesti bine in public? Mi se pare ca e ca si cand ai lua 10 la matematica fara sa stii cat fac 1+1. E evaluarea proasta atunci. La retorica, dupa ce a analizat, inteles si exersat tehnicile de comuicare,omul vine in fata si vorbeste. Daca e aplaudat cu ovatii, ia 10. Daca nu, nu. Daca doar stie teoria fara practica, ia nota de trecere, nu 10.
      • Like 0
    • @ Iulia Dumitrachescu
      * comunicare ( scuze, nu am descoperit cum se editeaza raspunsurile)
      • Like 0
    • @ Iulia Dumitrachescu
      Poate ar fi fost mai corect să scrie elevii dumneavoastră, cum scrie Alina de profesorul ei de CC :). Vă deranjează titlul că nici nu mai merită să citiți! Am avut și noi profesori care nu au mai vrut să asculte ce aveam de zic din cauza felului în care ne-am ridicat în picioare sau pentru cum eram îmbrăcați. Dar felul în care ne-au tratat adulții în copilărie nu are nici o legătură cu fricile pe care le-am dezvoltat, puteți să vă bucurați de pensie, sper
      • Like 2
  • Valentin check icon
    Din nou revin la sistemul de invatamant, care este un tocator de creiere. Copii au foarte putin timp de joaca si sunt obligati sa invete mult si inutil. Asta induce iritabilitate si frustrare atat parintilor cat si copiilor.
    • Like 2


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult