Pe Heather Morris o cunoaștem de la „Tatuatorul de la Auschwitz” încoace. Este povestitoarea prin excelență a istoriilor ascunse și dureroase pe care le-au suferit oamenii în lagăre sau război. Poveștile ei sunt adevărate, bazate pe multă documentare, sunt scrise limpede și ușor, în așa fel încât lectura lor nu apasă.
La Humanitas Fiction s-a lansat de curând (eveniment la care am avut plăcerea să particip ca vorbitor împreună cu Marius Constantinescu, Dana Pîrvan și Denisa Comănescu alături de scriitoarea însăși) cartea „Surori sub dogoarea Soarelui Răsare”. Povestea e tulburătoare, pentru că e trăită de sutele de femei luate prizoniere de soldații japonezi, după ce vasul pe care se aflau fugind dintr-un Singapore căzut, s-a scufundat. Solidaritatea acelor femei, felul în care au supraviețuit prin muzică și generozitate, suferința și umilințele suportate, le dau dreptul de a fi numite eroine.
Femeile nu trebuie scoase din istoria sângeroasă a războaielor, fiindcă multe au suferit sau au murit.
Aflată la Librăria Humanitas Cișmigiu, am petrecut o jumătate de oră vorbind cu Heather pe care am mai întâlnit-o cândva, cu ocazia altei povești lansate la noi.
Heather Morris, „Surori sub dogoarea Soarelui Răsare” este o carte despre supraviețuirea unor femei în condiții de teroare și umilință. Asistentele australiene care au ajuns în lagărul japonez în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial au trecut prin momente greu de descris, dar numai solidaritatea le-a ajutat supraviețuiască.
Ați povestit cu inima acest lucru în cartea Dvs. pentru care ați făcut o documentare atentă. Ce anume din această documentare v-a făcut să vă întrebați dacă nu e cumva prea mult de suportat pentru cititor?
Întrebarea dacă să scriu sau nu despre un anume episod s-a învârtit în jurul abuzului sexual comis de soldații japonezi asupra asistentelor australiene, lucru care nu a fost spus public în Australia vreme de decenii întregi, deși era foarte bine cunoscut.
Dar de ce?
A fost un secret colectiv, de fapt. Toată lumea știa, dar autoritățile nu au vrut să facă public acest lucru, pentru că s-au temut că familiile acestora se vor rușina. De fapt, rușinea a fost cea care a pecetluit secretul.
Foto: Mihaela Petre
Personajele dvs au avut de făcut alegeri pe care nici nu ni le putem imagina. Cum ați aflat despre ele și… a fost un anume personaj a cărui evoluție v-a suprins?
Răspund la a doua parte a întrebării, mai întâi… M-a impresionat personajul doamnei Hinch, americancă, o persoană absolut remarcabilă! cititorii vor înțelege de ce…
Revenind la scrierea romanului, am găsit un interviu pe care Nesta James l-a dat în 1946, după ce s-a întors din captivitate. A fost un interviu de două ore, înregistrat, în care această femeie de 1,30 m povestea cum a reușit să facă față japonezilor și cum i-a apărat și pe alții… Intervievatorul era cam stânjenit și i-a pus următoarea întrebate: „Soră James, ne puteți spune cum a fost în cei 3 ani și jumătate de captivitate? ”
Și ea i-a răspuns: „Nu au fost 3 ani și jumătate, au fost 3 ani și 7 luni și nu care cumva să îndrăznești să-mi diminuezi perioada de captivitate nici măcar cu oră”. M-a impresionat dârzenia ei…
Ați scris mult despre perioada Holocaustului din Europa. Acum despre războiul din Asia de Sud Est. Și bărbații și femeile au suferit deopotrivă, cu toate acestea istoria e plină de poveștile bărbaților… Dvs ați adus femeile în prim plan…
După Tatuatorul de la Auschwitz, în care personajul a fost un bărbat, Lale Sokolov, toate celelalte cărți pe care le-am scris sunt despre femei. De ce? Pentru că am fost surprinsă să constat că femeile au fost absente din istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Am scris de aceea despre Cilka, în „Călătoria Cilkăi”, am scris despre cele trei surori din trilogia dedicată tatuatorului, iar acum am scris despre femeile puternice din Austalia ținute prizoniere de japonezi.
Datorită notorietății pe care mi-a dat-o „Tatuatorul de la Auschwitz”, am putut alege ce povești să scriu și, trebuie să recunosc că ele au venit mai degrabă spre mine, decât invers. Adică nu le-am căutat, au apărut, pur și simplu în calea mea.
La lansarea cărții, în librăria plină de oameni
Muzica joacă un rol foarte important în poveste, este la rândul ei, un personaj principal. Femeile rezistă și datorită ei, iar muzica simbolizează speranța și rezistența. Cum a modelat aceasta personajele?
Când mi-am făcut documentarea, m-am îndreptat spre diferitele declarații și mărturii pe care care aceste femei le-au dat în anii 1945, 1946, care sunt păstrate la Muzeul Războiului din Australia. Și, parcurgând documentele, un nume revenea mereu și mereu. Era cel al lui Norah Chambers. Femeile spuneau în mărturiile lor că nu ar fi rezistat fără Norah Chambers, fără muzica ei și fără corul pe care ea l-a creat, pentru că au fost dătătoare de speranță și frumusețe…
Ce alte lucruri ascunse și valoroase ați aflat în timpul documentării?
Am găsit-o pe Sally, cea care avea 8 ani când Norah, mama ei, a trimis-o pe un vapor din Sydney, înainte ca acesta să cadă. Sally trăiește, are 87 de ani și locuiește pe insula Jersey din Marea Britanie. M-am întâlnit cu ea și am întrebat-o dacă are cumva documente ascunse, dacă are ceva în arhiva familiei din acea vreme.
Mi-a spus să-i mai dau puțin timp și să mai trec pe la ea. „Pe la ea” însemna, pentru mine, încă un zbor Australia-Marea Britanie. Am revenit, însă și mi-a dăruit o sacoșă plină cu hârtii. Le-am luat și mi-a dat seama că erau partituri scrise de mama sa. Ravel, Schubert și Ceaikovski… Am fost copleșită și am publicat două pagini cu partituri chiar la finalul cărții. În total, Sally mi-a dat cam 70 de pagini.
Această carte v-a schimbat percepția față de Cel de-al Doilea Război Mondial? Adică acela purtat în zona dvs, a Asiei…
Știam despre prizonierii de război luați de japonezi din surse foarte apropiate. Am avut un vecin care a stat în captivitate, dar nu știam că și femeile au suferit în acea perioadă în lagărele japoneze.
Apoi, dacă mă întrebați dacă lagărul din Sumatra a fost diferit de cele ale Holocaustului, da, a fost. Dacă nemții au documentat totul foarte minuțios, japonezii nu au făcut asta. Pe urmă, japonezii au fost foarte frustrați că, în loc să lupte cu alți bărbați în război, ei, acolo, în Sumatra, au avut „grijă” de niște femei, ori asta era ceva de nesuportat.
Din acest motiv, violența a fost și mai aprigă... Și, mai ales, frustrarea… Aș adăuga că noi, scriitorii din Australia și Noua Zeelandă, dar și din UK, ar trebui să scriem mai mult despre femeile care au suferit în război, pentru că, în general, mai toate poveștile sunt cu și despre bărbați… Ce credeți? Nu ar trebui ca, începând cu această carte, să creăm un miniserial?
Ce parte din povestea pe care ați spus-o v-a scos din zona de confort atunci când ați scris-o?
Partea cu violul a fost cel mai greu de spus, deși era un secret al lui Polichinelle în Australia. M-am întrebat cum va fi primită această dezvăluirea de către public. Am fost ușurată să văd că nu a existat nicio reacție negativă. Cu toate acestea, nici azi documentele legate de acest episod nu au fost desecretizate.
Foto: Mihaela Petre
Femeile au dreptul de a-și spune poveștile. Cine și de ce să le audă? Care ar fi motivul principal?
Pentru că suntem un pic peste 50% din populația Pământului?! De aceea trebuie spuse și auzite poveștile noastre. Ne descurcăm puțin mai bine azi când am căpătat o voce, dar trebuie să le-o oferim și celor din trecut. Și, așa cum, după ceea ce s-a petrecut la Auschwitz, au curs cărțile și poveștile, așa și acum ar trebui să se întâmple ceva similiar.
Ce mesaj ați vrea să transmiteți cu această carte?
În afară de asistente și de măicuțe, toate femeile de acolo erau căsătorite fie cu mari industriași, fie cu militari de rang înalt în diverse armate.
Aceste femei nu avuseseră nicio grijă în viața lor, primiseră totul pe tavă. Și, dintr-o dată, totul s-a schimbat și au fost obligate să se descurce, să supraviețuiască.
Au dat dovadă de o reziliență extraordinară. Citind apoi mărturiile lor la întoarcerea acasă, în Australia, Noua Zeelnadă sau Marea Britanie, cam toate spuneau că viața nu va mai fi la fel pentru ele, pentru că au descoperit nu doar că sunt independente și că nu au nevoie de bărbați pentru a se descurca, dar că pot chiar ele însele să aibă grijă de alții. Până la ele, femeile erau privite ca sexul slab de care cineva trebuia să aibă grijă. Dar nu este așa.
Cât de importantă este solidaritatea feminină?
Este foarte importantă, este crucială. În anii 60, o cercetătoare a intrat în acele povești ale femeilor supraviețuitoare din Australia, Anglia, Olanda și a făcut un studiu comparativ cu bărbații supraviețuitori unei perioade de detenție dură de undeva dintr-o junglă. Și a observat că numărul bărbaților supraviețuitori era mai mic decât al femeilor.
A mai aflat că, după 20 de ani de la eliberarea din detenție, femeile erau mai puțin traumatizate de experiență decât bărbații. Explicația a fost că femeile în acele condiții au fost solidare, s-au ajutat pe ele însele, dar și pe altele, pe când bărbații, oameni de afaceri sau militari, au intrat într-o competiție pentru conducerea grupului, fiecare spunând că experiența îl recomandă să fie cel mai bun. Asta în timp ce ceilalți bărbați, cei obișnuiți, și-au manifestat solidaritatea doar la nivel de grup de prieteni. Ori asta se pare că nu a ajutat.
De ce oamenii sunt atât, atât de cruzi? De unde vine asta?
Nu știu, draga mea, dacă aș cunoaște răspunsul, aș conduce lumea!
Articol publicat pe site-ul autoarei, cristinastanciulescu.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.