Herr Președinte, generația mea nu mai are răbdare

(Foto: Facebook/Klaus Iohannis)

Întȃmplarea care urmează nu e de ieri, ci de acum mai bine de trei ani. Am povestit-o ȋntr-o carte, dar simt că e cazul să o reȋmpărtăşesc.

Chemasem un taxi pentru tribunal, fiindcă la ora aceea nu mai găseam vreun loc de parcare ȋn centrul Timişoarei.

Şoferul, nervos din cale-afară, mă întreabă dacă sunt de-al locului. Am stat o clipă ȋn cumpănă pȃnă să ȋi spun „da”, mă gȃndeam că o fi venit de altundeva şi e sastisit peste poate de traficul de aici.

„Bănăţan sau vinitură?”

Întrebarea era complet nepoliticoasă dar, de această dată, i-am confirmat imediat. Îmi venise puţin cheful de harţă.

Şi atunci şi-a dat drumul:

„Prietene, sunt turbat, băga-mi-aș... în ei de moldoveni. Am trecut cu un client pe Splaiul Vladimirescu, prin faţa casei unde am locuit cu ai mei pe vremea lui Ceauşescu. Bă, cât era de frumos pe atunci: flori, zugrăveală, curat. Acum stau acolo numai moldoveni, au făcut un dezastru, (...) de nespălaţi. Aşa au distrus tot oraşul, ei şi ţiganii!”

A mai continuat vreo două minute repetând aceleaşi idei. Se mai uita din cȃnd ȋn cȃnd ȋn oglinda retrovizoare şi cred că zȃmbetul meu ȋl contraria şi ȋl făcea să argumenteze din ce ȋn ce mai incoerent. Când a terminat, l-am întrebat câte familii de români stăteau în copilăria lui în „palatul” cu pricina.

„Păi două familii de jidani, trei de sârbi, două de nemţi, două de unguri şi trei de români. Acum numai moldoveni.”

„Aha, îi răspund. Ştii ce îmi trece mie prin cap? Nu cumva motivul pentru care era aşa de frumos în copilăria ta era tocmai faptul că românii erau aşa puţini şi, vrând-nevrând, a trebuit să fie şi ei în rând cu ceilalţi?”

Şi am ȋnceput să ȋi explic ce ştiam de la bunica mea, care trăise ȋntr-un sat nemţesc şi care, la bătrȃneţe, ȋn ultimii ani ai lui Ceauşescu, de-abia aştepta revistele nemţeşti pe care le primea de la unchiul care fugise ȋn Germania. Că ȋn fiecare sȃmbătă, la aceeaşi oră, femeile din fiecare casă ȋncepeau curăţenia curţii şi a străzii din faţa gospodăriei. Toate, fără excepţie: nu una ȋncepea cu dereticatul, alta cu mȃncarea, alta cu plivitul ȋn grădină. Că ȋn aceeași săptămȃnă din martie capul casei dădea cu var pomii. Că era o altă săptămȃnă ȋn care trebuia reparat gardul de la stradă. Nimeni nu te lăuda dacă ai gardul rȃnduit, dar ȋţi răspunea cu jumătate de gură la salut dacă NU făceai toate astea atunci cȃnd le făcea ȋntreaga comunitate. Şi multe alte asemenea exemple.

Taximetristul meu a căzut pe gȃnduri. Furia ȋi trecuse. Cȃnd am coborât, mi-a dat rest pȃnă la ultimul bănuţ, deşi ȋncercasem să plec fără a mai lua acei bănuţi. A mai ȋngăimat, totuşi, cu făloşenie bănăţeană: „S-ar putea să ai dreptate. Dar tot îmi bag... în ei de moldoveni!”

Şi bunica, şi bunicul din partea lui tata trăiseră ȋn sate nemţeşti. De la ei ştiu că, dincolo de rȃnduiala asta teutonică şi respectul pentru lege, nemţii nu au mai puţine păcate decȃt romȃnii. Nu este popor superior altuia (parcă nemţii au pornit de la concepţia contrară şi au săvȃrşit unele din cele mai mari crime din istorie) şi nici bănăţenii faţă de moldovenii ȋnjuraţi mai sus. Doar că din spaţiul german a venit orȃnduiala şi obsesia pentru norme. Şi aste două trăsături au creat raporturi sociale obiective şi puterea de a crea mai multe bunuri materiale. Nu s-a ȋntȃmplat asta doar ȋn Romȃnia. Prietenii italieni mi-au explicat diferenţa dintre regiunile lor din nord, supuse Imperiului habsburgic ori sub influenţa directă a acestuia, şi cele din sud. Dar nimic nu se compară cu pitorescul şi zȃmbetele sudului. Nimeni nu le poate avea pe toate…

Mai ştiu ceva de la bunicul. Cȃ atunci cȃnd au venit comuniştii ȋn sat, slugile nemţilor au ajuns vătafii satului. Și primul lor gȃnd a fost să confişte tot ce găseau ȋn ogrăzile nemţilor, deşi aceştia se purtaseră omeneşte cu ei. Dar sărăcia naşte frustrare şi ură. Şi sărăcia nu o combaţi cu vorbe frumoase şi discursuri sforăitoare, ci cu reguli respectate de la serviciu şi pȃnă ȋn parlament.

Acum trei ani, ȋn satul bunicului ȋn care stăm noi acum, Klaus Iohannis a cȃştigat trei sferturi din voturi. Deşi cred că nu sunt mai mult de zece familii de nemţi, iar cei mai mulţi dintre localnici sunt familii tinere din clasa de mijloc venite din Timişoara. Nimeni nu l-a văzut ca pe un mesia, nimeni nu l-a idolatrizat. Ştiam doar că avem nevoie de reguli, că e momentul să lăsăm populismul şi urmaşii slugilor ajunşi vătafi şi să avem parte de o ţară ordonată. Dar, la trei ani de cȃnd speram că ne vom ordona, vrem să dăm de pămȃnt cu legile şi cei ce trebuie să le aplice. Taximetristul meu a ȋnţeles mai mult din ceea ce ȋi spusesem decȃt parlamentarii noştri care s-au gȃndit să ȋntoarcă spatele Europei pentru folosul lor personal. Fiindcă cei mai mulţi nu sunt decȃt slugile unor foşti securişti şi ai activiştilor apăruţi de nicăieri. Iar sărăcia i-a făcut pe mulţi dintre noi să ȋi aleagă pentru discursurile lor sforăitoare.

De la un neamţ nu poţi aştepta minuni. Ei ştiu să construiască bine, dar cu migală, nu peste noapte. Totuşi, noi nu suntem nemţi. Iar generaţia mea ȋncepe să nu mai aibă timp şi nici răbdare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp