Domnul profesor, prins în pânza lui „Dom' Profesor”. Transformarea unui om viu, curios și liber într-un zombi de televizor

Foto: Guliver Getty Images

Nu ştiam că tatăl unui prieten ȋmi fusese cȃndva, prin 1990, profesor. Nici nu ȋmi amintesc ce anume ne predase, eram ȋntr-a cincea sau a şasea. Probabil matematică sau chimie, o materie care nu mă atrăgea defel. În schimb, ȋmi amintesc foarte bine minutele ȋn care ne vorbea, de la catedră, ȋmbrăcat ȋntr-un costum de blugi, pe atunci ȋn mare trend, despre libertate, viaţa parizienilor sau ne spunea cȃte o ȋntȃmplare cu tȃlc petrecută ȋn vreo insulă grecească. Ne privea pe fiecare ȋn parte şi ne făcea părtaşii poveştilor sale din locuri ȋndepărtate, străine pentru noi, ȋnsă, datorită pasiunii sale, colorate şi fantastice. Poate că datorită harului său s-a născut dorinţa mea de a călători, de a ȋntȃlni oameni şi ȋntȃmplări de peste mări şi ţări.

L-am revăzut ȋn urma rugăminţii prietenului meu de a discuta problema unei succesiuni. Aşa am descoperit că trăia chiar lȃngă ai mei, deşi nu ȋl mai ȋntȃlnisem niciodată prin zonă. Trecuseră douăzeci şi cinci de ani de la ultima oră predată, ȋnsă l-am recunoscut imediat. Deşi era aplecat de spate, privirea mobilă ȋi devenise acum rece, iar ȋn colţul gurii i-a apărut un rictus cȃnd i-am spus cȃt îi admirasem elocinţa. A mormăit ceva că „aburelile tinereţii” şi a ȋnceput să imi explice că nişte rude hrăpăreţe, ȋn cȃrdăşie cu fostul primar din satul de lȃngă Dunăre, de unde venise ȋn Timişoara imediat după Revoluţie, ȋncearcă să ȋl deposedeze de un teren.

De-abia auzeam cuvintele pline de ură ale celui ce, odată, ne vorbea atȃt de frumos: de la televizorul dat tare lătra un politolog, răspȃndind venin. Prietenul meu a oprit televizorul, ȋnsă bătrȃnul i-a smuls imediat telecomanda.

- Dă-i mai ȋncet şi mai căscaţi şi voi, tinerii, urechea, poate vă deşteptaţi şi lăsaţi naibii prosteala ce v-o toarnă ȋn cap internetul.

După un ceas am plecat fără a reuşi să ȋl fac să ȋnţeleagă că toate actele sale sunt ȋn ordine şi că primarul nu ar putea să ȋi ia terenul decȃt ȋn urma unui litigiu. Dar, văzȃnd documentele sale, era aproape imposibil să se ȋntȃmple asta.

- Vezi, de-asta mi-i frică, de judecători fără minte şi cumpăraţi! a izbucnit domnul profesor.

Prietenul meu şi-a cerut scuze cȃnd am plecat:

- Tata e pe zi ce trece tot mai greu de ȋnţeles. Nu mai e cel pe care ȋl ştii tu.

Şi a ȋnceput să ȋmi povestească cum s-a transformat profesorul idealist ȋn ursuzul de azi. Cȃt de greu i-a fost cu salariul de profesor ȋn anii ’90. Cum ȋl umilea pȃnă şi buticarul din colţ care descoperise cȃt de uşor se pot face bani vȃnzȃnd dulciuri expirate ambalate ȋn ţiplă colorată şi beculeţe pentru brad aduse din China. Cum s-a pus pe băut vodcă de Rieni cȃnd l-au disponibilizat şi s-a apucat de taximetrie cu Dacia combi vişinie, mȃndria sa. Cum ȋi ȋnjura pe Iliescu şi acoliţii săi. Cum şi-a mai revenit o perioadă, după 2004, cȃnd a reȋnceput să predea la o şcoală. Şi cum a recăzut de cȃnd a descoperit talk-show-urile din fiecare seară…

L-am ȋnţeles perfect pe prietenul meu. Povestea asta o aud din ce ȋn ce mai des. Prieteni judecători cărora le explică părinţii cȃt de coruptă e justiţia, batrȃni care au avut de suferit ȋn anii comunismului pentru „originea nesănătoasă” care ȋi compatimesc pe torţionarii condamnaţi „cȃnd mai au şi ei cȃteva zile de trăit ȋn pace”, justiţiari ce regretă că ȋntreprinzători ca Ioan Niculae au fost condamnaţi „cȃnd dădeau de lucru la atȃţia oameni”. Prieteni care au abuzat de inadaptarea tehnică a părinţilor şi au eliminat din lista de programe cele pe la care se preumblă seară de seară foşti ofiţeri de securitate deveniţi luptători pentru libera exprimare şi ȋnverşunaţi luptători ȋmpotriva „dictaturii serviciilor”.

Un prieten italian mi-a adus, ȋn urma unor lungi discuţii privind manipularea făcută de mass-media, o carte intitulată „Populismul digital. Criza, reţeaua şi noua dreaptă”. Mi-a fost greu să ȋi explic că noi ȋncă suntem ȋn era tv, nu web: ura se propagă prin ecranele televizoarelor seară de seară. Şi mai e o diferenţă faţă de Vest: manipulaţii lor nu au circumstanţe atenuante.

Speranţele ingenue ale profesorului meu fuseseră tȃrȃte prin noroi de la un preşedinte ce aplica modelul suedez şi pȃnă la ultimul agramat care ȋşi permitea să se laude cu banii făcuţi din comerţ. Iar între aceste două extreme se găseau slugarnicii activişti ai partidului şi gradaţii Securităţii sau miliţiei, a căror țesătură de relaţii şi interese mizere sufoca totul. Ani lungi de umilinţe, disperare şi ȋndepărtarea „luminiţei de la capătul tunelului”. Li se ceruse a fi generaţie de sacrificiu unora ce visaseră că sȃngele din decembrie ȋi va elibera şi vor trăi ca americanii. Generaţia romantică devenise generaţia abuzată.

Şi, la fel ca ȋn filmele americane, victimele abuzurilor au ȋnceput să simtă un ataşament bolnav faţă de cei ce ii abuzaseră. Care acum le vorbesc pe limba lor de pe ecranele color la care, cȃndva, doar visaseră: le arată duşmanii, cei ce i-au făcut să sufere nu pe ei, ci ȋntreg neamul romȃnesc, le reamintesc cȃt de bun a fost Ceauşescu faţă de capitaliştii ce l-au ȋmpuşcat şi pe ei i-au umilit, ce maşini făceam odată (doar marea şi singura dragoste fusese Dacia vişinie…).

Să le ascundem canalele nu e soluţie. E cenzura superiorităţii tehnice. Trebuie să le vorbim, să le explicăm răul ce li s-a făcut. Nu ştiu dacă argumentele raţionale sunt cele nimerite. Poate că ar fi mai bine să le vorbim despre visele pierdute. Spun asta nu din generozitate. E doar pragmatism de ceasul al doisprezecelea. Altfel vom ajunge noi următoarea generaţie de sacrificiu. Şi chiar nu vreau peste un sfert de veac să nu mai vorbesc aceeaşi limbă cu fiul meu.   

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp