foto: Inquam Photos / Codrin Unici
Vorbim adesea despre două Românii, două Americi, Europa cu două viteze. Asta pare să sugereze că undeva într-un trecut poate mai bun a existat o singură România, Americă sau Europa. Nici vorbă de așa ceva. Clivajele care despart cetățenii unei țări sunt multiple: bogați și săraci, orășeni și săteni, religioși sau nu, conservatori sau progresiști și pot continua cu o listă lungă. Există și aspirații care sudează o țară: identitatea națională (noi vs alții), dezvoltare economică, atașamentul față de valori universale, pericolul unui inamic extern.
Obiectivul realist nu poate fi să eliminăm clivajele, ci să ne asigurăm că aspirațiile comune sunt mai puternice decât ceea ce ne desparte și că reușim să păstrăm un cadrul liberal și democratic în care disensiunile se rezolvă prin instrumente legale și constituționale, nu de altă natură.
Văd în jurul meu persoane care simt o atracție față de ideea populistă că putem fi o singură Românie, o comunitate unită în toate simțirile ei. Nu realizează ce pat al lui Procust și ce forță nivelatoare ar fi necesară pentru așa ceva, una care ar distruge în calea ei toate destinele individuale. Asta promit acești ”mesia” care se cațără pe dorința justificată a oamenilor de a trăi într-o comunitate sudată. În libertate așa ceva nu este posibil. Libertatea este complexă și dezordonată. În societățile libere există valuri și tensiuni, opinii divergente și ireconciliabile. Democrația liberală este o formă de conviețuire care ne permite să trăim cu această dezordine fără ca ea să decadă în violență, anarhie, autocrație.
Aceste democrații liberale, moderne, reprezentative și constituționale au pornit de la următoarea întrebare: care este cel mai puțin rău regim politic posibil? Căutarea unui regim ideal duce aproape inevitabil la tiranie astfel că libertatea modernă este așezată pe acest cel mai mic numitor comun. Este ceva cu care foarte mulți dintre oameni nu sunt confortabili (vezi de exemplu celebrul m-am săturat să aleg răul cel mai mic când fix asta trebuie să facem, e un feature nu un bug). Dincolo de planuri mărețe poate că nu ar strica să explicăm din nou cetățenilor în ce fel de regim politic trăim și care sunt așteptările realiste pe care le putem avea de la el. Ne-ar păzi un pic în plus de minciunile unsuroase ale demagogilor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
„o singură Românie” nu este o idee populistă, este un ideal și nu unul autarhic. condiția este să nu forțezi, cere sedimentări istorice, temporal vorbind. aici contributorul cade sub incidența dilemei unice.
„căutarea unui regim ideal duce aproape inevitabil la tiranie” - o demență, identică cu cea anterioară, căptușită cu aceeași ambiguitate temporală, plus o diabolică programare spre eșec. aici dilema unică devine certitudine. e ticăloșie.
clivajul unic al unei societăți este cel dintre răi și buni. bunii, cei onești, sunt puțini. răii, sunt majoritari. Zola-i împărțea în grași și slabi dar există ticăloși și printre săraci, printre „slabi”. condiția de a fi bun nu ține doar de educație. mai înainte de educație este bunul-simț, ăla batjocorit de justiție cu-a ei incongruență a legii cu morala. o fisură sistemică catastrofală dar invizibilă presei de calitate, intelighenției fricoase sau chiar preplătită. răii cu metodă, răii lacomi, marii hoți, marii borfași ai tristei istorii a omenirii, sunt experți în a-i manipula pe răii săraci. e fundația sistemului lor sclavagist. fără proști, fără prostime, războaiele nu ar putea exista. va fi rezolvată problema efectivelor pe sistem terminator, armate de roboți cu mitralieră. john connor scrie pe toți ăia bunii de mâine, care vor trebui să repare sau facă ce intelighenția aziului a evitat fin, prin joc de glezne. sau de frică. lui Navalnîi nu i-a fost frică să înfrunte balaurul sanguinar. a fost omorât și a învins. singurul popor din lume care nu are dreptul omagierii acestui erou este poporul său. la noi, pseudojustiția l-a omorât a doua oară pe inginerul Ursu, scuipând pe mormântul său ș-al tuturor ucișilor de stăpâna pseudojustiției. avem, ca popor, obligația recâștigării dreptului de a ne omagia eroii. este identică cu generarea regimului în care trăim din începutul paginii. îl răsturnăm nu prin forță ci prin alegerea binelui declinat social infinit, fiecare-n parte. eu și voi toți.
În lumea fizică (aparentă) avem de-a face doar cu forme degenerate ale acelui stat ideal.
Democrația face și ea parte dintre acestea. Ea, încurajând egalitarismul, distribuie puterea fără rost. Astfel, oameni incompetenți, imorali şi needucați ajung la cârma statului.
Și pentru că nu vor putea să se ridice la înălțimea așteptărilor, rezultatul va fi un dezastru generalizat.. Orice asemănare cu.. e cu totul întâmplătoare..
Aristocrația e la fel de degenerată pentru că-și limitează sever cercul exclusiv de exercitare a puterii generând astfel, declanşarea unei revolte nimicitoare.
Oligarhia la fel, în goana după profit, forțează regulile în mod nepermis, afectând grav pacea socială, cu consecințe dramatice. Și pare să sune cunoscut..
Timocrația e tot pe-acolo. Ce să mai vorbim de dictatură.. ?
Simpatia lui Platon se-ndrepta spre monarhie, dar asta era în antichitate..
Acum avem regi pe tiktok, holograme mesianice.. etc