Foto: Guliver Getty Images
O îngrijorare profundă bântuie o parte a elitelor occidentale și i se dă glas în publicații extrem de serioase. Este vorba de faptul că succesul economic nu mai este doar apanajul societăților liberale. Evoluțiile spectaculoase ale Chinei din ultimele decenii și poziția economică dominantă în care a ajuns, în pofida sistemului politic autocrat pe care se bazează, fac analiștii să se întrebe cu toată seriozitatea dacă nu cumva sistemul politic chinez poate oferi un model de dezvoltare economică al cărui succes să atragă și alte țări. Cu alte cuvinte, întrebarea care îngrijorează este dacă nu ne îndreptăm către o lume în care regimurile nedemocratice ar putea să fie acceptate mult mai ușor de populație de dragul unei dezvoltări economice rapide similare Chinei.
Nu cred în așa ceva și iată de ce.
Într-adevăr, în ultimele decenii, economia Chinei a cunoscut o creștere fulminantă. Un document al Băncii Mondiale remarcă faptul că, după patru decenii de la startul reformelor la sfârșitul anilor 70, o creștere medie a economiei chineze de 10% pe an a scos peste 850 de milioane de oameni din sărăcie. Spectaculos și, probabil, fără precedent... China este un exemplu de manual pentru efectul benefic pe care globalizarea a avut-o asupra unei părți a țărilor emergente, e adevărat, în detrimentul unor segmente largi ale populației din țările dezvoltate. Era această evoluție a Chinei inevitabilă? Nu neapărat.
Să nu uităm că momentul de răscruce a fost venirea la putere la sfârșitul anilor 70 a liderului chinez Deng Xiaoping, cel considerat a fi „arhitectul Chinei moderne.” Ascensiunea lui treptată la putere a avut loc după moartea dictatorului comunist Mao Zedong, cunoscut pentru excesele sale dictatoriale, precum și pentru izolarea și subdezvoltarea în care a menținut țara. Și asta mă duce la elementul-cheie al dezvoltării economice de succes a Chinei: despotul luminat.
O țară autoritară este subordonată de regulă unui lider suprem, care și-a consolidat puterea personală prin mijloace politice și militare. Posibilitatea ca, mai nou, președintele să rămână în funcție pe viață nu face decât să confirme tendința de consolidare a sistemul autocratic existent în China. O astfel de țară poate să aibă succese economice remarcabile cu o condiție: să fie condusă de un om cu deschidere, cu viziune și curaj. Iar China exact asta a avut. Un lider cu viziune care a securizat resurse minerale în Africa, a extins influența geopolitică a Chinei prin proiectul „drumul mătăsii” și a avut curajul de a promova China ca putere regională, chiar și cu riscul de a pune sub semnul întrebării influență americană în Asia. Iar dacă privim la evoluțiile din America Latină și chiar Europa, sunt semne că China nu își propune să se oprească doar la Asia...
Iar în primele sale decenii de dezvoltare, principalul atu al Chinei a fost imensa sa populație, dispusă să lucreze inițial pe salarii mici, dar cu un potențial imens de creștere a consumului. Acest unic atu a făcut ca țările occidentale și firmele lor să dea buluc pentru a investi în China, făcând abstracție de condițiile adeseori oneroase impuse de autorități, precum obligativitatea de a angaja directori chinezi „umbre” ale celor străini sau slaba protecție a proprietății intelectuale. Deci mareea investițiilor străine a venit în pofida regimului politic și nu datorită lui.
Și să nu uităm un lucru: dezvoltarea Chinei a fost o lungă perioadă de timp rodul capitalului și know-how-ului tehnologic produs în țări dezvoltate cu regimuri liberale. Fără acestea, succesul economic al regimului autoritar chinez nu ar fi fost posibil.
Va fi capabilă China să profite de ele și să-și continue dezvoltarea? Probabil că da, cu o condiție majoră: să continue să aibă parte de despoți înțelepți. Și ăsta este de fapt riscul oricărei societăți autocrate, centrate în jurul unui lider: dependența de „ruleta” nominalizării lui. Pentru că nu e greu de imaginat cum ajungerea la putere a persoanei neadecvate poate într-o structură de comandă atât de centralizată să ducă la un efect în lanț ce poate distruge o țară. Lumea ne oferă astfel de exemple, unul dintre cele mai vizibile fiind Venezuela, o țară odinioară prosperă și distrusă acum de un despot întunecat.
Lipsa unor mecanisme de control democratic (check and balance) face ca succesul unor astfel de țări să fie mai degrabă la mâna șansei, în condițiile în care un lider, odată ajuns la putere, mai poate fi foarte greu contestat. Întreg sistemul va face tot ce poate pentru a proteja liderul, pentru a perpetua orânduirea și a împiedica apariția oricărei fisuri în eșafodajul puterii. Iar asta înseamnă reprimarea criticilor, a opiniilor, a libertății de exprimare, a liberei circulații a informației.
Marea problemă a unei astfel de societăți este că, atunci când este confruntată cu slăbiciuni interne, prima reacție este să le ascundă, să le mascheze. Pentru că poate, pentru că deține toate butoanele canalelor de comunicare. Iar această mare problema s-a văzut foarte clar odată cu izbucnirea epidemiei de coronavirus în China. Prima reacție a autorităților a fost de mușamalizare, de pedepsire a celor care au semnalat problema. Inexistența unei prese libere, a unor organizații puternice ale societății civile a făcut ca o problemă de o mare gravitate să nu fie semnalată și să fie înăbușită din fașă pentru a exploda ulterior cu o forță înzecită.
Într-o țară liberală, așa ceva ar fi avut puține șanse să se întâmple. În societățile democratice, puterea nu e concentrată în mâna unei singure instituții, iar presa și societatea civilă sunt gardieni de temut ai normelor democratice și ai transparenței. Iar în cazul unor tendințe autoritare se mobilizează, formal și informal, și aduce lucrurile pe făgașul normal. Apropo, ați mai auzit ceva despre copiii și ginerele președintelui Trump pe mâna cărora ajunsese la începutul mandatului politica externă a SUA? Putem adauga în completare și o serie de rezoluții bipartizane menite să limiteze abilitatea președintelui de a angaja disretionar SUA într-un război în Orientul Mijlociu. Iar SUA este doar un exemplu al situațiilor de reechilibrare a puterilor care pot fi intanite în mai toate democrațiile consolidate.
Marea problema a conducerii chineze este faptul că, atâta vreme cât economia Chinei a crescut și populația a prosperat, lipsa libertăților civile și politice a fost o pilula amară mai ușor de înghițit de către cetățeni. Panică și frustrarea simțite de populației în contextul teribilei epidemii, precum și o eventuală stagnare economică pot să direcționeze mania populară către liderul suprem și sistemul care a permis crearea lui. Nicio supriză că, până acum, prezența să publică a fost cvasi-inexistentă. În țările democrate, presiunea mâniei populare se eliberează prin demonstrații și alegerea de forțe politice alternative, practic o pedepsire a celor aflați la putere.
Într-o țară ca China, acest lucru nu este posibil și supapa de eliberare a presiunii nu prea există. Cu o excepție poate, cea a dușmanului extern, folosită altminteri cu succes în Rusia. Însă apetitul izolaționist al Rusiei este mult mai puternic și arată și dezavantajele pe care o astfel de abordare confrontationala, stabilită de un alt lider autoritar, le aduc: rămânerea din ce în ce mai mult în urmă Chinei.
Însă, spre deosebire de Rusia, cheia dezvoltării pe care China va continuă să mizeze este deschiderea ei spre exterior. Un motiv puternic pentru a deveni unul dintre cei mai vocali avocați ai globalizării, ai comerțului liber și integrării economice. Invocarea dușmanului extern nu poate merge prea departe fără a-i afecta strategia granițelor comerciale deschise.
În acest context, rezolvarea epidemiei și reluarea creșterii economice devin elemente de importantă vitală pentru siguranță sistemului autoritar chinez. Altfel, tensiunile nu vor mai putea fi stăpânite nici măcar cu sofisticatele abordări tehnologice care interferează după model orwellian tot mai mult cu viață privată a indivizilor.
Chiar poate o astfel de societate să reprezinte un model atractiv de dezvoltare?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
In general se poate dovedi ca regimurile totalitare sunt mai eficiente atunci cind e vorba de reforme economice radicale efectuate in scurt timp.
Pe termen lung, regimurile democratice asigura mai multa stabilitate si dezvoltare economica continua.
China nu este primul stat totalitarist, care are o dezvoltare economica vertiginoasa.
Vedeti Franta sub Napoleon si Napoleon al III-lea. Germania sub Hitler. Romania sub Ceausescu. Etc.
Sunt probleme diferite, care nu se interconditioneaza.
Uneori, dictatorul are un grup de oameni intelepti, care stiu sa indrepte eforturile statului spre sectoarele in nevoi. Alteori, prinde trendul, pur si simplu (vezi autostrazile in Germania interbelica). De multe ori, se cheltuieste pentru inarmare, tragind intreaga economie. -Pe termen scurt, pentru ca pe termen lung, cheltuielile astea trag economia inapoi.- Si, uneori, se profita de investitiile si tehnologia straina. (Germania lui Hitler, China, Romania lui Ceausescu etc.)
Este avantajul utilizarii concentrate a bugetului, ca un capital urias, indreptat spre sectoare prioritare. Capitalismul de stat a fost mereu atractiv. Multi afirma ca, in fapt, nici nu a existat socialism, ci doar capitalism de stat.
In ce priveste "modelul chinez", se refera doar la tranzitia de la o economie -si societate- de comanda, la una libera.
In anii '90, credeam ca este un model superior modelului rus. (Condus , in fapt, de Al Gore, din cate spune birfa prin targ.) Si militam pentru modelul chinez. Acum este prea tarziu. Nu mai reprezinta atractivitate pentru nimeni. Doar o intoarcere in timp, cu efecte distructive. Si pentru economie si pentru societate.
De ce doream modelul chinez? Pentru ca in China nu am vazut nici o fabrica distrusa. Sau vinduta pe 2 lei ("pretul pietii"), pentru a fi taiata. In Rusia si Romania asta era regula. Pentru ca am vazut ca in China se privatiza tot. De la pamintul agricol la exploatarea autostrazilor, cailor ferate etc. La noi nici azi nu sunt privatizate. Pentru ca am vazut ca in China se lupta cu coruptia si functionarii de stat venali. La noi, astia au reprezentat baza "reformei". Pentru ca am vazut o investitie straina (capital si tehnologie) uriasa, in cooperare cu capitalul autohton. La noi fie nu exista investitiile straine, fie elimina capitalul autohton. Etc. (Nu neglijam nici faptul ca populatia noastra si aparatul de stat -din care s-au recrutat politicienii- erau invatati cu regulile din societatea totalitarista, nu cu regulile democratiei; si azi, inca, tot spre astea trag...)
Deci, drumul nostru a fost gresit. Si acum suportam nota de plata.
De acord, am facut ceva pasi in directia democratizarii. Dar sunt destul de redusi. S-a democratizat doar Mafia si dreptul hotilor. (Si cenzorii securisti au devenit patroni de ziare "libere". Dar cenzura continua, sub forma economica, in sectoru cartilor. Etc.) Daca acum se sperie lumea ca putem sa ne intoarcem la modelul chinez, inseamna ca avem o democratie extrem de subreda. Pe o economie devastata de "reforma".
Repet, acum nu mai sunt partizanul modelului chinez. A fost depasita faza respectiva.
Si nu cred ca e cineva care sa doreasca asta. (Ma refer la politicieni.) Modelul chinez presupune, totusi, impuscarea coruptilor.... Credeti ca vrea cineva, asa ceva? Cum toate posturile de stat (de la maturatori si portari pina la directori de directii -uneori si parlamentari-) sunt cumparate (ba si parohiile BOR, din cate se scrie pe aici), cine vrea sa se intoarca modelul chinez, azi, la noi?
Dar, la ivelul anilor '90, ar fi fost o solutie mai buna. Cred eu.
De altfel, nimeni nu stie cum va evolua China, in viitor. Poate se va inchide, iar; sau... Stim ca a devenit noul lider mondial al globalizarii. Si asta spune ceva.
Vom trai si vom vedea. Dar zau, daca are rost sa ne batem capul cu drobu de sare, ce poate sa cada.....
Cred ca ar trebui sa ne intereseze ce sa facem sa consolidam democratia de la noi si sa intarim economia, eliminind sursele de coruptie pentru functionari. (In primul rind, privatizarea proiectarii, constructiei si exploatarii infrastructurii.) Si sa vedem cu ce inlocuim parodia asta de concursuri, cumparate in totalitate...
Pericolul poate exista, insa, la nivel global. Rusia e tot mai legata de China. Nu are o economie dezvoltata si armata este foarte puternica in societate. Impreuna cu serviciile secrete, pot intoarce tara. Mai ales ca partidele politice (libere) sunt o gluma. Iar populatia mai degraba doreste revenirea la statutul anterior, de mare putere, chiar daca era dictatura. Pentru ca era si dictatura lor, asupra tarilor mici. Ramine de vazut in ce masura China isi va potoli demonii totalitarismului si va coopera cu lumea libera, in procesul globalizarii. Este singura solutie pentru a nu vedea si o Rusie revenita la totalitarism si dezvoltare economica dirijata spre reinarmare.
In rest... "De-o fi una, de-o fi alta........."
"Daca acum se sperie lumea ca putem sa ne intoarcem la modelul chinez, inseamna ca avem o democratie extrem de subreda" perfect adevărat. Mai departe, aș formula astfel: dacă sunt atâția care cred că un sistem autoritar ar fi mai bun decât unul democrat (vedeți câți îl aprobă pe Viktor Orban și pe alți iliberali ca el, cum a ieșit la iveală la incidentul Ditrău) ar trebui să dea serios de gândit și înseamnă totodată că prea multe nu sunt deloc în regulă...
Asta cu despotul luminat merge până nu mai merge. Se umflă până pocnește. Odată se întâmplă ceva așa ca în China astăzi. Pot să aibă mama dezvoltării, pe cei morți -din vina conducătorilor luminați - nu-i mai ajută. Și nici pe cei ce stau în asediu, carantină adică. Toate astea fiindcă regimul despotic prea-luminat i-a zis -a se citi amenințat-doctorului care a semnalat primele cazuri ciocul mic, vine anul nou, sărbătoare, turiști, bani grămadă, nu avem nevoie de panică.
Și cine garantează că după luminatul ăla nu vine unul întunecat? Înscăunat, bineînțeles, de cel luminat sau de clica prea-luminată care a avut deja grijă să-și netezească drumul și să elimine eventualii adversari, à la Hitler, Stalin sau Dragnea (bine, lui nu i-a ieșit în totalitate, de aia a picat).
Sau luminatul o ia razna ca Ceaușescu?
Iartă-i, Doamne, că nu știu ce spun.
In ultimii 40 ani tehnicile de control și manipulare ale populației au explodat pur și simplu.
SI In anii stalinismului existau foarte mulți simpatizanți comuniști în țări europene..