În apărarea Prinţului Harry sau despre faţa urâtă a presei şi monarhiei britanice

Foto: Maureen McLean / Shutterstock Editorial / Profimedia

Ultimele zile l-au avut în prim-plan în presa din Marea Britanie, dar şi de aiurea, pe prinţul Harry, fiul cel mic al regelui Charles al III-lea. După cum se ştie, acesta a renunţat în 2020 la un rol activ în familia regală britanică, rol ce presupunea îndeplinirea a felurite îndatoriri oficiale, în favoarea unei vieţi mai liniştite în Statele Unite,  alături de soţia sa, Meghan Markle, ea însăşi americancă. 

Plecarea lor nu a fost însă una liniştită. Dimpotrivă, aceasta survenea după ani buni de hărţuire în presa şi în special în tabloidele din Marea Britanie. Iniţial, povestea de dragoste dintre Harry şi Meghan a părut că este bine primită de presă şi public, iar nunta lor, în mai 2018, a lăsat impresia că britanicii sunt pregătiţi să accepte o femeie străină şi divorţată în casa regală, deşi acest lucru dusese, cu numai câteva decenii în urmă, în 1936, la abdicarea regelui Edward al VIII-lea şi la o adevărată criză monarhică. Totuşi, ţara se schimbase profund în acest răstimp, se modernizase dincolo de limitele închipuirii pentru cei implicaţi în drama interbelică şi părerea generală era că, dimpotrivă, căsătoria lui Harry şi Meghan poate fi chiar un act benefic pentru monarhie.

Aparenţele erau însă înşelătoare: ţara într-adevăr se schimbase, iar tineretul – şi în special tineretul educat – accepta fără nicio problemă, chiar cu o indiferenţă binevoitoare, o femeie divorţată de origine străină şi de rasă mixtă (dintr-o mamă de culoare şi un tată alb) în casa regală; la urma urmei, sunt foarte multe astfel de familii în Marea Britanie. Da, dar establishment-ul, presa şi bătrânetul, în ciuda zâmbetelor fals binevoitoare, nu împărtăşeau acelaşi entuziasm. Încet-încet, au început să apară, timid, articole în presă în care Meghan şi Kate Middleton, soţia prinţului William, fratele lui Harry şi viitorul rege, erau comparate cu o tentă evident răuvoitoare la adresa celei dintâi: aceasta ba purta o rochie prea decoltată, în vreme ce mult mai „demna” Kate purta o rochie decentă; ba alegea un brand francez de parfum, în vreme ce „patrioata” Kate alegea, desigur, un brand englez; ba îşi ţinea mâinile pe burtă în timpul sarcinii pentru a atrage atenţia asupra sa, în vreme ce Kate îndura cu stoicism dificultăţile sarcinii şi nu se gândea niciodată la ea însăşi etc. 

Foto: Backgrid USA / Profimedia

De la astfel de fleacuri de discutat între ţaţe la ţară s-a ajuns, în mai puţin de un an, ca Harry şi Meghan să fie sacul de box al presei şi tabloidelor britanice: eu însumi am citit nenumărate articole, mai ales în ziarele conservatoare, în care, dacă atrăgeau ei atenţia asupra problemelor climatice, erau „ipocriţi” şi se avântau nepermis în politică, dar dacă William şi Kate făceau exact acelaşi lucru, aceştia erau „responsabili” şi „legitim preocupaţi” de o cauză nobilă; dacă ei mergeau într-o vizită oficială, sigur o făceau pentru a se promova pe ei, pentru că uite ce rochie scumpă a purtat ea şi ce pantofi italieni a purtat el, în schimb uite ce rochie simplă şi distinsă a purtat Kate şi ce cămaşă ieftină a purtat William, care înţelege oamenii din popor, spre deosebire de îmbuibatul de Harry! 

Apoi s-au rupt zăgazurile: Harry şi Meghan erau ascunşi, secretoşi, lipsiţi de respect faţă de regină şi faţă de britanicii plătitori de taxe, cheltuitori, obraznici, aroganţi, nepatrioţi, neînţelegători şi cruzi cu angajaţii etc; toate acestea în timp ce William şi Harry, la fel ca Charles şi Camilla, erau exact opusul. Trebuia să fii orb să nu remarci discrepanţa dintre relatări în presă sau social media şi trebuia să mai fii şi foarte naiv să nu-ţi pui problema cât de obiective puteau fi aceste relatări. Nu e vorba de a ţine cu cineva sau cu altcineva într-o dispută altfel cretină, ci e vorba de a-ţi folosi mintea: dacă presa, dar toată presa, nu doar o parte a ei, l-ar toca zilnic pe Ciucă şi l-ar ridica în slăvi pe Ciolacu, ar fi imposibil să nu te gândeşti, dacă mai ai un dram de creier funcţional, că ceva e putred la mijloc (deocamdată acest exemplu rămâne pur ipotetic, întrucât amândoi beneficiază de o presă incredibil de binevoitoare în România).

Plecarea din Marea Britanie şi începutul atacurilor groteşti în presă

După mai bine de un an în care cei doi au fost atacaţi constant – cred că nu a existat o singură zi în care să nu citesc ceva negativ despre ei –, Harry şi Meghan se pare că ar fi cerut ajutorul fostei regine, al lui Charles şi al funcţionarilor de rang înalt de la Buckingham, dar, potrivit spuselor lor ulterioare, s-ar fi lovit de un zid de tăcere şi indiferenţă, ceea ce, coroborat cu presiunea insuportabilă exercitată asupra lui Meghan, ar fi condus la decizia celor doi de a se retrage din viaţa activă a familiei regale. Iniţial, ei au cerut doar degrevarea de anumite îndatoriri pentru a putea avea o viaţă relativ normală şi a o ajuta pe Meghan să depăşească o anume tentaţie suicidară, ceea ce înţelegem că le-ar fi fost refuzat cu vehemenţă în special de William, despre care începem să aflăm că nu e chiar îngerul de prinţ de care ne-am îndrăgostit cu toţii, văzându-l îndurerat la moartea mamei sale, regretata prinţesă Diana, în 1997. 

Astfel, Harry şi Meghan au hotărât că drumurile lor şi ale familiei lui Harry se vor despărţi, pentru a-i proteja atât pe Meghan, cât şi pe fiul lor, doar că, odată liberaţi de povara calităţii lor oficiale, aceştia puteau să şi explice public gestul lor. La un an după plecarea în Statele Unite, ei au acordat un interviu celebrei realizatoare de televiziune Oprah Winfrey, în care au arătat o faţă extrem de urâtă a monarhiei britanice: o regină captivă a protocolului şi incapabilă să mai ia propriile decizii pentru familia a cărei întâi-stătătoare era, o familie regală paralizată de frica presei, căreia i s-ar satisface toate hatârurile, un William îmbătrânit înainte de vreme şi resentimentar, o birocraţie regală ostilă nou-veniţilor şi plină de prejudecăţi xenofobe, dar, mai grav decât toate, rasismul rânced al unor membri – nenumiţi – ai familiei regale. Interviul a avut efecte imediate în Marea Britanie: cei doi au fost declaraţi pe loc mincinoşi, dornici de bani, dispuşi să distrugă monarhia numai pentru a beneficia ei de atenţie. Mai rău, au fost acuzaţi că interviul respectiv l-ar fi băgat în mormânt pe prinţul Philip (care nu avea decât vreo 99 de ani şi era bolnav copt) şi că i-au grăbit moartea chiar şi fostei regine, care nu a mai suportat, vezi Doamne, supărarea. William însuşi, vizibil iritat, a răspuns – lucru neobişnuit – unei întrebări a reporterilor pe stradă, precizând ca familia regală nu ar fi rasistă. Un cunoscut şi controversat om de televiziune, Piers Morgan, adversar neîmpăcat al lui Meghan, s-a enervat peste măsură, a demisionat în direct şi a plecat din propria emisiune când colega sa de platou i-a sugerat că, poate, sănătatea mentală a unei tinere femei nu ar trebui bagatelizată. 

Prințesa de Wales, Prințul de Wales și Ducele și Ducesa de Sussex, la Castelul Windsor, după moartea Reginei Elisabeta a II-a/ Foto: PA Images / Alamy / Alamy / Profimedia

Nicio secundă, cu rarisime excepţii, nu şi-a pus cineva în presă problema dacă nu cumva nu tot, dar măcar o mică parte din ceea ce susţin cei doi ar fi adevărat: Dacă Meghan chiar a avut probleme de natură psihică şi i s-a refuzat ajutorul? Dacă familia regală chiar s-a purtat oribil cu ei? Dacă presa chiar îi vânează şi le distorsionează deliberat vorbele şi gesturile? Niciuna din aceste întrebări nu a apărut în spaţiul public. Au apărut, în schimb, lăturile, atacurile groteşti, cererile repetate de a li se retrage titlurile regale de duce şi ducesă de Sussex (deşi, în cazul fratelui lui Charles, prinţul Andrew, care a fost acuzat explicit de pedofilie şi a scăpat de condamnare doar mituind-o pe cea care-l acuza, nu s-a cerut nicio clipă aşa ceva).

Legături bolnăvicioase şi complicităţi sinistre

Moartea reginei în septembrie 2022 a însemnat o augmentare fără precedent şi dincolo de limitele suportabilului a propagandei regale în spaţiul public. Şi, cum nicio propagandă nu e eficientă în absenţa unui opozant, a unui duşman real sau imaginar, Harry şi Meghan s-au potrivit de minune pentru acest rol: Charles s-a asigurat, spre deliciul presei şi al tabloidelor, că fiul său cel mic este umilit public, nepermiţându-i să poarte uniforma militară la înmormântare; lui şi soţiei sale le-au fost rezervate roluri minore; femeile din familia regală (Kate, Camilla, Sophie) au strâmbat din nas la vederea lui Meghan etc. Dar moartea reginei a mai însemnat un lucru: că Harry poate, în sfârşit, fără a fi acuzat că-şi ucide bunica, să-şi spună propriul adevăr pe larg. Şi chiar aşa a făcut: a colaborat cu Netflix la un amplu documentar privind viaţa sa în familia regală, a dat o serie de interviuri şi a mai scris şi o carte (Spare = Rezerva), care zilele acestea face recorduri de vânzări în întreaga lume. 

Foto: Javier Garcia / Shutterstock Editorial / Profimedia

Desigur, ziarele britanice au scris, luni, umplându-se de ridicol, că această carte zace în librării, nefiind nimeni interesat de ceea ce are de spus un prinţ mincinos, nesimţit, arogant, ipocrit etc. Ulterior, s-a dovedit că oamenii nu numai că sunt interesaţi de carte, dar multora dintre ei li s-au mai deschis şi ochii spre o realitate ascunsă de multă vreme: complicitatea sinistră dintre presă şi aparatul regal de propagandă, familia regală în ultimă instanţă. 

Nu este în intenţia mea să fac o recenzie acestei cărţi, mai ales că nici autorul nu e vreun Proust, nici cartea nu spune lucruri pe care nu le-am fi bănuit deja: că Charles a fost un tată absent, preocupat exclusiv de relaţia cu amanta sa, Camilla, o bănuiam; că cei doi băieţi s-au opus căsătoriei tatălui lor cu fosta metresă, o bănuiam; că pentru concubina regală s-a pus în mişcare un întreg aparat de propagandă spre albirea imaginii execrabile pe care aceasta o avea în presă în anii 2000, iarăşi o bănuiam; că William şi Kate beneficiau de tratament preferenţial, nu mai era nicio îndoială. Dar ceea ce mulţi nu bănuiam era trocul ordinar pe care Harry îl acuză foarte lucid şi tăios între Palatul Buckingham şi marile instituţii de presă. Şi asupra acestui aspect îmi propun să insist. 

In imagine, printul Harry, în timpul unui interviu la Good Morning America de la postul  de televiziune ABC, pentru a-și promova noua carte Spare. Ducele de Sussex a vorbit despre relațiile sale deficitare cu tatăl său, regele Carol al III-lea și cu fratele său, prințul William, și despre modul în care speranța sa pentru o „reconciliere” l-a determinat să vorbească. Prințul a spus că nu crede că detaliile pe care le împărtășește în Spare pot înrăutăți lucrurile cu familia lui. Foto Good Morning America/ABC / Backgrid UK / Profimedia

Sunt unii dintre noi care nu ne-am pierdut minţile şi ne amintim exact ce presă groaznică avea Camilla şi înainte, dar mai ales după moartea prinţesei Diana. Cum se face că această femeie, care a distrus două căsnicii, a băgat-o în groapă pe o prinţesă de 36 de ani şi şi-a forţat intrarea într-o familie în care nu o dorea nimeni în afară de partenerul ei adulter, a ajuns să fie astăzi aproape adulată în presă, după ce aceeaşi presă o sfâşiase pe bună dreptate? Răspunsul – spune Harry – nu este decât unul: el a fost moneda de schimb. Cu alte cuvinte, propriul tată l-ar fi sacrificat pentru acceptarea amantei sale. Că este aşa sau nu, nu avem de unde să ştim, dar e cert că momentul în care el a început să fie hăituit şi batjocorit în presă (pentru diverse escapade nocturne specifice unui tânăr de 20 de ani, pentru greşeli mai mari sau mai mici) a cam coincis cu momentul căsătoriei lui Charles cu Camilla. Or, e greu de presupus că cineva care până ieri a avut parte de o presă vădit ostilă poate, peste noapte, să fie lăsat în pace şi chiar activ promovat fără o înţelegere tacită între părţi. 

De asemenea, Kate Middleton nu a avut nici ea o presă foarte favorabilă dintotdeauna: mulţi ne amintim cum era poreclită Waity Katy (pentru că aceasta a stat acasă ca o gospodină ani de zile după absolvirea facultăţii, aşteptând să fie cerută de nevastă de William, care nu se mai hotăra să se însoare). De altfel, chiar după nuntă, William şi Kate au început să fie consideraţi leneşi fiindcă mare lucru, în afară de tăiat panglici din când în când, nu prea făceau. Dar situaţia s-a schimbat radical când a apărut Meghan în scenă: de atunci William şi Kate sunt consideraţi adevărate modele de virtute şi hărnicie în presa britanică. Din nou, întrebarea cum a fost posibilă schimbarea peste noapte e perfect legitimă, iar răspunsul e şi el uşor de bănuit.

Ce concluzii tragem?

1. Monarhia din Marea Britanie, în ciuda aparenţelor de aşa-zisă modernizare şi a campaniilor de PR, este profund nereformată şi începe să piardă adepţi pe zi ce trece mai ales în rândul generaţiilor de sub 40-45 de ani. Harry spune că el crede în viitorul monarhiei – sigur, cineva născut într-un asemenea sistem de privilegii nici n-ar putea spune altfel –, dar se înşală: nu poţi, făcând toate dezvăluirile oribile pe care le-ai făcut despre monarhie, să pretinzi că aceasta mai e viabilă în forma şi comportamentul ei actual.

2. Presupunând că Harry minte de îngheaţă apele (cică pentru a primi bani de la Netflix; dar ce-ar fi trebuit să primească? bomboane?), dacă fie şi numai o parte infimă din ceea ce spune e adevărat, e foarte grav pentru monarhie.

3. În nicio familie nu există îngeri şi draci decât dacă cineva din afară îşi pune ochelari de cal şi nu vede decât alb şi negru, iar atunci când tot establishment-ul şi toată presa se năpustesc asupra unui om, oricine ar fi el, prinţ, politician, coafeză, pentru a-l diaboliza în spaţiul public, trebuie să ne întrebăm cine ce interese are şi ce se ascunde în spatele acestui cartel.

4. Complicitatea presei cu anumite instituţii, chiar dacă greu de dovedit, nu înseamnă că nu există. După cum la noi, în România, atunci când a apărut ştirea plagiatului premierului Nicolae Ciucă, aceasta a fost ignorată de cele mai importante televiziuni, care aveau treabă în seara aceea să discute despre aluniţele şi cancerul lui Putin, despre preţul cartofilor în Tecuci şi despre gropile dintr-un drum din Bărăgan, aşa şi în Marea Britanie este posibil un consens al tăcerii pe anumite subiecte şi o conspiraţie pe un subiect tabu cum e încă monarhia nu mi se pare neplauzibilă.

5. Avem noi, românii, prostul obicei de a ne crede mai imbecili decât occidentalii. Din punctul ăsta de vedere, apariţia cărţii lui Harry e o veste încurajatoare pentru noi. Acesta povesteşte în carte că a fost nevoit să apeleze la ajutorul unui psihoterapeut pentru a trece peste diversele traume ale copilăriei, mai ales peste moartea tragică a mamei sale. În România a merge la un psihoterapeut şi a face psihanaliză nu mai e de mulţi ani un subiect tabu, romanii prinzându-se, în sfârşit, că există o diferenţă între un spital de psihiatrie şi cabinetul unui psihoterapeut. Ei bine, mulţi britanici, inclusiv Prinţul William, au rămas corigenţi la materia asta: ei încă mai cred că a te duce la psiholog e de ruşine, e ceva ce numai „nebunii” mai fac, că psihologul te spală pe creier şi te poate face să-ţi iei câmpii (cum şi i-ar fi luat – înţelegem – Prinţul Harry). E greu de crezut că în România, în afara zonelor rurale sau greu încercate, mai gândeşte cineva în felul ăsta şi e întristător că un absolvent al Universităţii St. Andrews cum e Prinţul William poate gândi în termeni atât de rudimentari. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp