De ani de zile nu am mai fost atât de sigură că o să o „încasez" de la un articol, așa cum sunt scriindu-l pe acesta. Încep cu un disclaimer: în timp ce îl scriu, nu lucrez în PR, departe de această profesie e textul de față. Nu, sunt înapoi în vechea mea profesie de critic (așa am început, cu studii pe temă și cronici) și jurnalist de film (apoi au venit festivalurile, interviurile cu actori, regizori etc, și ai noștri, și de afară), o profesie pe care am avut-o peste 10 ani și pe care nu mai pot să o practic. Cel mai probabil, și din cauza multora care vor citi acest text.
Da, a fost cauzat de frustrări mai vechi, reactivate de discuțiile din social media despre „Don't Look Up" de pe Netflix, care au pus sare nouă pe răni vechi. Așa că...
Dragă public larg,
1. Nu ai o cultură vizuală, darmite una cinematografică. Nici copiii tăi nu le vor avea dacă nu faci ceva. Dacă nu te-ai ocupat de asta în mod special și din timp (stat la cinematecă și citit pentru generația mea), ghinion, pentru că acum, dacă vrei să te ocupi în România, nu mai ai de la cine să înveți. Pentru cei mici există speranță, mai sunt oameni care fac workshop-uri, programe, festivaluri (bine, la școală n-au), dar tu, dragă adult român, nu ai de unde te informa despre film în presa autohtonă. Nu ai consumat-o ani de zile, așa că toți cei care puteau să îți explice cum stă treaba, ce e ăla un jump cut sau o muzică non-diegetică, ăia cum era Alex Leo Șerban, nu mai au joburi în presă. Fac alte lucruri, mai apropiate sau mai îndepărtate de sfera filmului, precum subsemnata. Te poți informa din presa străină, poți face cursuri online, dar nu mai ai educația asta la botul capului, cum era când scria Alș în Libertatea (tabloid pe atunci, da?).
Ce ai la botul calului? Multe informații eronate. Exemple – filmul a fost nominalizat la Cannes. Nu, nominalizare e la Oscar, la Cannes e includere în selecția oficială, în competiție. Oscarul pentru cinematografie îi revine lui... Nu, Oscarul ăla e pentru imagine. Frederico Fellini. Nu, prenumele bietului regizor era Federico.
2. Asta mă aduce la al doilea punct – care mi-a generat stele verzi în ochi în social media, plus niște tahicardie. Pornind de la faptul că „tâmpiților" de critici de film nu le-a plăcut „Don't Look Up", am citit și presupuneri interesante despre ei. Mi-au plăcut la nebunie, în special alea cu „nu beau bere la halbă”, „nu gustă entertainment”, „stau în turnul lor de fildeș"... Mi s-a părut SF: sunt niște oameni pe care faptul că nimeni nu citea cronici de film i-a lăsat fără slujbe. Au dispărut din peisaj și acum, pentru că nu i-ați cunoscut, tot voi îi insultați cu niște prejudecăți cât casa. Criticii de film beau bere la halbă, gustă entertainment (nu vă zic cât am vorbit despre „Gossip Girl" cu selecționerul unuia dintre top 3 festivaluri de film din Europa. Când nu gustă entertainment, se obligă să îl vadă – cât am fugit eu de „Titanic", Alș m-a obligat să îl văd spunându-mi că nu mă pot numi critic de film fără experiența asta) și nu stau în turnul lor de fildeș, stau – prea mulți dintre ei – în afara acestei profesii la nivelul ei cel mai vizibil. Mai fac un freelancing, selecții de filme pentru festivaluri, mai contribuie la cărți scoase de festivaluri, la volume colective. Din nou, munca lor nu mai e la botul calului nici la nivel internațional, nu doar la noi.
3. Criza economică ne-a decimat – un critic neamț îmi povestea că i-au scăzut veniturile la o treime, a trebuit să vândă DVD-uri cu autografe ale regizorilor din colecția pe care o strânsese timp de decenii, o poloneză pe care o invidiam pentru interviurile cu A listers pe care le lua mi-a cerut să o ajut cu redactarea în engleză a unei scrisori prin care toată redacția la care lucra își dădea demisia în urma tăierilor de salarii. Tot în contextul ăstora – generalizate internațional, un critic american îmi povestea cum a ajuns la Cannes și era să doarmă în gară, că redacția nu îi plătise cazarea – au fost preferate angajările unor tineri fără experiență în loc criticilor care aveau multă și puteau dărâma film la box-office, ceea ce mă aduce la punctul 4.
4. Țara – a se citi distribuitorul – te vrea prost. Din nou, e cu disclaimer: îi iubesc pe distribuitorii de la noi, m-au ajutat mereu și sunt oameni nu doar cu cultură cinematografică, ci și cu multă modestie în privința acesteia. Nu mă refer la distribuitorii de filme de artă – dimpotrivă, ei te vor deștept, dar nu au puterea economică de a te ajuta. Mă refer la relația macro dintre studiouri și critici/jurnaliști de film. Pe vremuri, ultimii puteau influența încasările unui film, ceea ce studiourilor nu le convenea. Mai aflau și chestii de la filmări – că tot vorbeam de "Titanic", e interesant de văzut ce a ieșit în presă înainte de premieră. Nu, nu era deloc de bine -, ceea ce iar nu le convenea. Așa că the execs au luat măsuri – media training strict cu all the talent, să nu mai dea actorii din casă despre experiența de la filmări în timpul interviurilor. Și asta era varianta cea mai bună. La Cannes, eticheta era așa: ai interviu cu Daniel Craig despre ultimul Bond, doar despre ultimul Bond se vorbește, ferească Dumnezeu să întrebi altceva, că oprim interviul. Întrebare personală? Oprim interviul. Pe măsură ce criticii își pierdeau forța (și IMDb a ajutat enorm în acest sens, dar asta e altă poveste), studiourile au aruncat presei alte fărâme de pâine. Da, a apărut morcovul aka embargourile media – vezi filmul azi, dar nu scrii despre el până la data de – și absența vizionărilor de presă (când știau că filmul e prost), dar și zăhărelul: „Nu vrei tu interviul cu starul X din filmul Y pe care să îl publici la premieră? Ți-l dau, dar să nu îl ia criticul Z, ci jurnalistul ăla tânăr, ne place stilul lui". Eh, în cazul fericit, apărea întâi interviul, apoi cronica lui Z, pe care nu o mai citea nimeni, toți fiind convinși că filmul e minunat, cum spusese starul X. Pe scurt, lăsând istoria la o parte, criticii de film nu mai au în ziua de azi putere. Există reinventări, dar sunt excepția. Deci, poate, nu au nevoie și de insulte pe deasupra.
5. Apropo de reinventări, am răspuns frecvent la întrebarea de ce nu contribui la educația cinematografică (am făcut-o, am participat la proiecte precum cinema.edu), de ce nu îți faci blog, canal de YouTube de critică de film etc. Și am răspuns tot cu o întrebare, retorică, ce-i drept: Să ne imaginăm că eu sunt angajatorul tău și de mâine nu îți mai dau salariu. Mai vii la serviciu, continui să lucrezi pentru mine?... Critica de film nu e un hobby, e o meserie și trebuie remunerată ca atare. Doar ia ani de studii și de formare – cel mai adesea, o facultate nu ajunge, e - foarte frecvent - ceva ce începi încă din copilărie, iar mulți practică meseria după ce au absolvit două facultăți.
6. O să închei revenind la mărul discordiei de zilele astea - „Don't Look Up". O dată, dat fiind meseria reasumată, nu mă poate decât bucura că se vorbește atât despre un film. Kudos, Netflix, alt succes și în social media! A doua oară, mi se pare ironico-tragic că un film care zbiară din toți bojocii la spectator „Băi, băieți, aveți încredere în specialiști, că politicienii, influencerii și media n-o să vă țină de cald când dați ortul popii" a generat atâta ... Vreau să zic neîncredere în, dar am văzut și dispreț pentru specialiștii în film. Cu atât mai mult cu cât e o specie pe cale de extincție.
Dragă public larg, ai luat în brațe exact atitudinea blamată de filmul care te-a uns pe suflet. A treia oară, dacă totuși vă interesează părerea ofensatoare a specialistului – e un film entertaining, dar cu tușe groase, umor și ăla gros, pe alocuri de stand-up, la galaxii depărtare de ce e în „Succesion", joc inegal al actorilor (în special di Caprio. Înțeleg ce a vrut să facă, să ducă interpretarea in extremis, dar „grosimea" ei dramatică e prea mult pentru cea a filmului), cu un scenariu care e cu siguranță tezist, dar nesigur dacă e satiră sau slapstick comedy, cu o regie mediocră și niște montaj... discutabil, ca să folosesc un eufemism. Iar tușele astea îl fac unidimensional. E un film care își spune poezia ta și te pune în postura „you buy it or you do not". Tocmai de asta mă mir că a generat dezbateri, că nu prea lasă loc de așa ceva, mă refer la polemici autentice, ideas death matches. Un regizor român a rezumat tipul de dezbateri generate foarte bine și îl voi cita pe final: „Îmi place marea. Bă, n-are cum să-ți placă marea, ești tâmpit! Înlocuiește marea cu Don't Look Up. Bun! Acum, că te-ai lămurit, filmele bune pot fi identificate mai ușor și îmbrățișate de o categorie mai largă de oameni. Va fi un progres enorm, lumea va fi mai bună".
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Oamenii nu au încredere în voi pentru că nu sunteți obiectivi. Critica de film este ca astrologia, trebuie să așteptăm pentru a verifica dacă „prezicerea” rezistă în timp.
Despre 2001 Space Odyssey s-a spus că este „a monumentally unimaginative movie” sau „a regrettable failure, although not a total one”, dar astăzi este considerat o capodoperă. Filme precum Psycho, Bonnie and Clyde, Blade Runner sau Fight Club n-au avut cea mai bună recepție la vremea lor..
Un alt red flag este că pînă și atunci cînd „specialiștii” fac parte din aceeași generație și au aceeași cultură, verdictele lor se bat cap în cap. Don't look up are 55% pe Rotten: o parte îl laudă, alții îl critică. Cînd se ajunge la detalii, fiecare vede altceva. Bunăoară, aici ni se spune ex cathedra că DiCaprio are un joc inegal, cu o „grosime” dramatică care este prea de tot. Din alte recenzii, însă, aflăm că „Lawrence and DiCaprio deliver great performances”, că „That's not to say they weren't good because we have Jennifer, who delivered an earnest performance and managed to stand her ground with all that effervescent yelling of wasted youth while Leonardo DiCaprio played the opposite of his Jordan Belfort role, but with the same anxiety-driven conviction. The duo enables the excruciating claustrophobia their characters feel with great liberty.” sau că „DiCaprio is very good here, playing Dr Mindy as a perpetually hyperventilating wreck in the first act, a cocksure blowhard in the second, and a whimpering fool in the third.”.
Spre deosebire de critici, savanții din film au calculat traiectoria cometei de mai multe ori și au ajuns mereu la același rezultat.
Noi, profanii consumatori de film, mergem după corason, așa. Se poate ca un film cu buget redus să ne placă major iar la o super-producție de milioane de dolari să strâmbăm din nas.
Câteodată chiar vă suspectăm de niscai interese, fie-mi iertat.
Dacă ar exista o rețetă fixă de succes cinematografic, ar aplica-o toți. Unii chiar cred că o au, o aplică și iese ori nu că nu-i ca în desen cu proporția de aur ci sunt mulți factori și mai ales factorul aleator personal corasonic. Dvs dați calificative ca în sport: pentru execuție, virtuozitate, impresie artistică ( și noi remarcăm un actor care joacă bine dar na, ca profanii). Numai că acea impresie, cea care la urmă contează, e foarte variabilă de la om la om, de gradul de instruire, apartenență, etc. De aia un anume film are succes la o anumită categorie, cu cât mai restrânsă, cu atât încasările sunt mai mici. Invers, cu cât reclama e mai mare și recenziile favorabile, cu atât mai mulți se vor înghesui să-l vadă, le-a plăcut ori au luat țeapă, ies încântați ori înjurând nu mai contează, omul a contribuit oricum la încasări. Chiar pe baza recenziilor.
Am citit comentarii de-a dreptul injurioase la filme care mi-au plăcut, așa că la urma urmei e vorba nu de standarde și note ci de gust. Iar de gustibus... Părerea mea, dvs apreciați filmul după criterii mai mult tehnice iar noi mergem după sentimente și de aici falia dintre critici și consumatori. Fiindcă filmul e până la urmă artă. Puteți să-l etichetați și catalogați, să-i lipiți o etichetă și să-l băgați în sertar, nouă ne încântă ochiul și sufletul ori nu indiferent de recenzia dvs și treaba la mine e cam așa: recenzie bună, feeling bun ( cum îmi pare inclusiv după vizionarea trailer-ului ) poate îl văd. Recenzie nefavorabilă, feeling bun, sigur îl văd.
PS: credeti ca ati putea cobori la nivelul “prostimii” si sa incercati sa explicati mai frumos ce aveti de zis ?
Pe de o parte ne ceartă că suntem prea boi să înțelegem la nivelul dumneaei, dar filmul e nu numai pentru critici ci în primul rând pentru mase. Dacă era ceva pentru un cerc restrâns de inițiați și instruiți înțelegeam.
Contradicția e uriașă: pe de o parte trebuie să fii super-extra instruit, pe de alta parte filmele se adresează publicului larg care evident NU e așa. Înțeleagă cine poate.