Foto: Guliver Getty Images
Ca în fiecare dimineață, am mai zăbovit în pat câteva minute după ce alarma telefonului s-a insinuat în liniștea dormitorului și m-a trezit. Din pat am sărit brusc, direct sub duș. De acolo, mai apoi, în fața dulapului de haine și imediat în bucătărie, la aragaz, să-mi prepar cafeaua la ibric, fără de care nu pot porni realmente într-o nouă zi de viață și de muncă. Semn rău în dimineața asta căci cafeaua a dat în foc. Câtă risipă! Am interacționat scurt cu frigiderul și după ce am îmbucat ceva pe fugă, am ieșit grăbit din casă. Aveam cinci minute de întârziere. Cum spusesem înainte, eram deja prevenit pentru ziua de rău augur ce avea să urmeze pentru mine.
O idee fixă mi se înșurubase în creier în timp ce porneam motorul limuzinei de serviciu primită drept beneficiu pentru postul pe care îl ocupam în companie: viața mea de corporatist se desfășoară într-un permanent balans zilnic între lăcomie și risipă. Hmm… ce idee! Am demarat și am pătruns în traficul cotidian cu acest gând apăsător în minte.
La prima congestie de trafic din cele trei pe care le străbat zilnic în drumul meu pană la locul de muncă, în timp ce motorul tura la relanti, m-am întrebat la ce îmi trebuie mie o limuzină cu motor cu cilindreea atât de mare, în traficul din București. Este, fără indoială, o risipă de centimetri cubi, de cai putere și până la urmă o lăcomie de a consuma combustibili fosili clasici. Unde mai pui că și o lăcomie de a elimina în mediul ambiant o cantitate mai mare de substanțe poluante, chiar toxice. Sau una de orgoliu? Imaginea de pendul între risipă și lăcomie, între care mă aflu, mi-a străfulgerat brusc prin minte.
La următoarea congestie de trafic, acolo unde trec de un pasaj rutier inferior pe sub o cale ferată, am realizat, uitându-mă peste umăr, că sunt singur în limuzina de cinci locuri. M-am simțit un pic vinovat față de trecătorii care mă depășeau, pe trotuar. Oare și ei mergeau în aceeași direcție cu mine? Ce contează? O risipă de capacitate de transport în autoturismele personale și cele de companie în traficul bucureștean, în timp ce lumea așteaptă în stații mijloacele de transport în comun care vin rar, nu mai miră pe nimeni. De ce m-ar mai mira pe mine?
În al treilea momentum de deplasare în trafic urban, bară la bară, prilejuit de un viraj la stânga, la semafor, am realizat cum îmi risipesc eu o bună bucată de timp din viață în întârzierea din trafic, parcurgând o distanță pe care în mod normal, într-un oraș cu infrastructura bine concepută, aș parcurge-o cu treizeci de minute mai puțin. La fel și la întoarcere. Am socotit repede în minte: o oră pe zi intârziere în trafic ori cinci zile înmulțit cu patruzeci și opt de săptămâni pe an înseamnă două sute patruzeci de ore, adică zece zile calendaristice le trăiesc în timpul de întârziere de trafic pe care îl am de consumat până la jobul meu. Câtă risipă de timp! Exact durata concediulu meu de vară. Bine, asta-i risipă, dar unde-I lăcomia? Păi, lăcomia este a celor care ar trebui să aducă infrastructura rutieră a orașului la standardele normale de civilizație europeană, utilizând judicios banii publici.
Am ajuns în fața tower-ului de birouri unde își are sediul și compania mea. La etajul 26… Câtă lăcomie! Cum așa, asta înseamnă progres și eficientizarea investiției imobiliare, ar zice altcineva. Poate, dar nu într-o zonă cu blocuri din anii ’80 unde cel mai înalt are șapte etaje. Ce este peste etajul șapte, pentru mine, este argumentul tare pentru a vorbi de lăcomie.
Gata, am parcat, am urcat și am intrat în biroul meu… Un fel de a spune. Este open-space, pentru mine, cel puțin azi, o altă formă de manifestare a lăcomiei. Da, da, credeți-mă știu și contraargumentele la o astfel de opinie comunistoidă. Totuși, mi-o mențin. V-am spus că azi dimineață, înainte să plec la serviciu, mi-a dat cafeaua în foc.
Da’ să vezi și risipa! Lumina artificială funcționează și în timpul zilei, chiar și când nu este deloc cazul. Nu mai vorbesc de computerele performante de pe birouri cu caracteristici mult peste ceea ce utilizatorii lor folosesc și cer de la ele. Dar asta este o meteahnă cu care fiecare corporatist vine la job dacă te uiți la telefoanele lor inteligente cu care poți, de asemenea, face mai mult decât face fiecare utilizator cu ele. Risipă de inteligență, de resurse sau de orgolii? Oricum risipă...
În pauza de masă, cobor la cantina building-ului, care, deși mult mai colorată și diversificată ca în trecut este, vrei nu vrei, tot un sistem de „împinge tava”. Și ce dacă? Sentimentul de prezență a lăcomiei și aici mă cuprinde când văd șirurile de corporatiști care se înghesuie civilizat să ajungă mai repede la tejgheaua cu mâncare. Ș-apoi la casa de marcat. Risipa o constați la final, dacă urmărești ce aruncă fiecare la coșul de gunoi: hârtie, plastic, resturi alimentare. Am sughițat și asta, pe moment, mi-a alungat ideea fixă a zilei ăsteia: trăim între lăcomia, de a avea mai mult deși ai destul și risipa, de a pierde aiurea din ce ai deși altora le-ar face trebuință.
Ziua de muncă s-a terminat și sunt în drum spre casă. Din nou… Ascult la radioul din limuzina de serviciu o melodie de George Michael. Brusc îmi amintesc că, cu puțină vreme în urmă, la anunțul pe canalele media a știrii morții sale, m-au frapat două lucruri: o avere de 200 milioane de euro care rămâne unora, oricum nu cosângeni de-ai lui, întrucât nu are urmași direcți și, mai ales, intrarea în casa tipic britanică unde domicilia și a și murit și unde vecinii depuneau flori și aprindeau lumânări, cu o ușă normală, în care accesul se făcea direct din stradă și cu o copertină meschină deasupra, de protejare a ușii.
Și am realizat că da, ne învârtim zilnic între lăcomie și risipă fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin, fără să oprim vreodată acest „perpetuum mobile” care ne lovește ca un pendul, pe rând, tâmplele, când din dreapta, când din stânga.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eu, ce să spun? Zîmbesc tîmp, mă uit la ei și bîgui ceva „c’est la vie” sau altă asemenea prostie. A fost suficient un ceas și să numere cîte mașini scumpe trec pe minut prin fața lor, nu au avut nevoie de nici de statistici, nici de baliverne pt a fotografia exact ceea ce este România. Între anul 2000 și anul 2017 nu s-au schimbat prea multe lucruri în bine (ei, sînt răutăcios un pic, s-au mai schimbat), iar cît privește traficul în București și nr. de mașini scumpe per minut lucrurile stau mult mai rău: trafic sufocant și un nr și mai mare de mașini scumpe per minut. Să ne bucurăm? Autorul ar zice că nu.