Foto: Profimedia
Nu-mi pot lua ochii de la bărbatul de lângă masa noastră. Complet cufundat în farfuria lui, pare că abia își susține propria energie. E închis, decupat de restul lumii. Mânâncă încet, concentrat pe mișcările repetitive ale furculiței. Nu-l distrage nimic și nici nu poate fi distras, pentru că toată vitalitatea lui pare să atârne de un fir subțire, unul pe care îl ține întins cu greu. Și soția lui atârnă, și ea, într-un fel de anticameră a sufletului lui.
Pe sub masă, la picioarele lui apare un pisoi mic. Stă concentrat, cu privirea ridicată către el. Așteaptă să primească o bucățică de pește. Ceilalți pisoi, mici și mari, cu tot cu motanii chiori și pisicile tinere de la picioarele noastre au fost deja norocoși. Mesenii toți aruncă pe sub mese cu oscioare de tot felul.
Numai puiul ăsta așteaptă, privind țintă în sus, către bărbatul pe care și eu încerc să-l privesc cât pot de neostentativ. Mă fascinează, în continuare, golul care pare să-l fi supt până la ultima fărâmă de viață. Pisoiul are răbdare multă. Numai el n-a primit nimic. Așteaptă într-un loc total nepotrivit. E vioi, plin de speranță și foarte concentrat pentru multă vreme. Bărbatul nu îl vede. Nici nu poate să îl vadă. Nu are ochi decât pentru durerea care se hrănește din el, pe dinăuntru.
Noaptea visez că-l invit pe bărbatul acesta la un mare ospăț, dar el tot nu pare să iasă din lumea lui. E îmbufnat și nu apreciază efortul meu. La un moment dat, când mă aștept mai puțin, vine către mine și îmi dă o farfurie cu un minunat desert, așezat ca la marile restaurante.
Mă trezesc foarte fericită. Nu pentru că am hrănit atâta lume, ci pentru că omul ăsta și-a deschis, în sfârșit, sufletul, și a venit spre mine să mă servească.
Indisponibilitatea emoțională este una dintre cele mai mari dificultăți ale relației părinte-copil. Cei prinși în dinamica de mai sus, caută, la nesfârșit, apreciere în locuri nepotrivite sau exact de la oameni care nu o pot oferi. De aici, o foame de iubire, de validare, de apreciere din exterior. De aici, visul și așteptarea atârnată a celui nehrănit sufletește la timp.
Toți părinții ne iubim copiii. Dar nu toți avem și puterea intimității cu ei. Pentru că unii abia ne susținem pe noi și pe furculița noastră.
Conectarea adevărată e ca un ospăț cu cele mai bune bucate. Un ospăț la care ești invitat fără să trebuiască să te dovedești sau să faci ceva anume. Exact ca pisoii de sub masă. Nu cred că se gândea nici măcar motanul cu un ochi pe jumătate scurs că nu e la fel de demn de o bucată ca ceilalți.
Mi se pare o scenă vindecătoare. Înainte de a fi oameni și relații, noi toți suntem o partitură energetică. Privind bărbatul de lângă masa noastră și puiul cu ochi sclipitori, putem să ne amintim exact de lucrul pe care îl căutăm cu toții, noi și copiii noștri - să fim hrăniți pur și simplu. Și să nu luăm niciodată personal pe cel care nu poate încă da.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.