În toamna anului 2008, bursele americane primeau în plin primele semne ale crizei financiare. Dezastrul din sistemul bancar de peste Ocean a atins în câteva săptămâni Lehman Brothers, Merril Lynch, colosul asigurărilor AIG. Autoritățile au intervenit injectând sume imense în piață, naționalizând parțial marii jucători în pragul falimentului din cauza expunerii prea mari avute în produse derivate (considerate toxice) și ipoteci. Au primit bani din rezervele publice Goldman Sachs, Morgan Stanely, JPMorgan, Citigroup, AIG.
La București, sub guvernul Călin Popescu Tăriceanu, căderile catastrofale din SUA erau ignorate. România era tigrul fioros al Europei, aflat la adăpost din cauza distanței fizice (?!) de SUA și problemelor de acolo. Aberant, politicienii își imaginau o Românie care avea să fie marele câștigător al crizei, cetățenii urmând să profite de ocazia de a cumpăra case ieftine în SUA. Finalul anului 2008 prindea guvernul de la București cu o proiecție de buget pentru 2009 construită pe o creștere economică de 6,5%, total nerealist, decuplat de la orice cunoștințe minimale despre finanțele lumii și modul în care se comportă o economie globalizată. 2009 avea să se încheie cu o cădere de 7,1% adică estimările fuseseră greșite cu 13,6%.
În Europa cădeau chiar state- cum a fost Islanda, trecută prin faliment. Grecia sângera și statele din mult hulitul grup PIIGS provoca mari emoții (Portugalia, Islanda, Irlanda, Grecia, Spania- un acronim pentru popoarele care se înfruptaseră, iar acum se plângeau de foame).
La București era încă petrecere. PIB-ul României avusese o evoluție nemaivăzută. Greu de anticipat, dar mai ales greu de crezut viitorul de către amatorii de la guvernare- de la 8,3% în 2004, (4,1% în 2005, 7,9% în 2006, 6% în 2007 și 7,1% în 2008), la o scădere de 7,1% în 2009. În 2010, eram singura țară din UE pe cădere, cu 1,3%. Tăierile dureroase ale veniturilor pentru bugetari și pensionari sunt greu de uitat. Cei cu împrumuturi la bancă au văzut dublări ale valutelor, creșteri ale Euro de la 3,3 lei la 4,5 lei.
România nu a fost prinsă numai pe nepregătite din punct de vedere economic, financiar și psihologic pentru hemoragia provocată de criza financiară. Cel mai grav era că ratase cei mai înfloritori ani ai economiei și ignorase total infrastructura. În anii în care PIB-ul a crescut anual cu procente între 4,1% și 8,3%, guvernele lui Călin Popescu Tăriceanu (susținut de PSD în Parlament) nu au construit nici autostrăzi, nici spitale, nici școli și nici căi ferate. Tot ce a fost pe plus s-a risipit cu iresponsabilitate și asta avea să ne coste mai târziu, aparatul bugetar ajunsese cel mai stufos de după 1990.
Ce s-a întâmplat după criză e chiar mai grav. E deceniul ratat al României. Omenirea marchează aproape 10 ani de bani foarte ieftini, împrumuturi cu costuri foarte mici, politici monetare cu tăieri de dobânzi, ajunse chiar și cu minus în față. Tot atât de multe șanse pierdute de politicienii de la București de a dezvolta economia cu credite ieftine.
Finalul săptămânii ce a trecut a stârnit îngrijorări. Scăderile mari de pe bursele americane, în frunte cu companiile de tech, i-au făcut pe analiștii panicarzi să vadă furtuna perfectă sau chiar apocalipsa mondială a economiilor.
Experții mai lucizi - fără a exclude semnalele unor viitoare probleme- au explicații calme și numesc scăderile niște corecții care au în spate o logică a piețelor. Căderile indicilor bursieri sunt în directă legătură cu scumpirea împrumuturilor (FED a crescut dobânda de referință la dolar și a anunțat că va continua aceste măsuri), iar indicii erau oricum la maxime istorice și urma o perioadă de investiții short. Unii analiști atrag atenția că economiile intră în alt ciclu, cel al creșterilor de dobânzi, al scumpirii împrumuturilor și că epoca banilor aflați la discreție cu minus în față s-a încheiat, iar sistemul financiar-bancar se reașază pentru noua realitate.
În România, la București, prezentul e trecut reluat în buclă, ca-n filmele în care te trezești și trăiești aceeași zi.
Ironic, gravitează în jurul puterii aceleași personaje care nu au construit nimic în anii de creștere de necrezut (2004-2008)- Călin Popescu Tăriceanu (atunci premier susținut de PSD, azi șef la Senat susținând un guvern PSD), Varujan Voganian (atunci ministru al Finanțelor, azi parlamentar care mai mârâie că stăm prost cu infrastructura).
În rest, aceeași petrecere, cu alte fețe în prim plan: plusuri nesustenabile pentru salariilor bugetarilor, creșteri în salturi ale salariului minim pe economie cu efecte multiple în mediul privat, umflări nerealiste ale pensiilor pentru a căror plată se fac împrumuturi scumpe pe piața externă, schimbări legislative neprevăzute și nepredictibile în domeniul fiscal. Și- neapărat de menționat- bani tocați sub pretextul Centenarului, miliarde de lei pentru cheltuieli publice care nu au nimic de a face cu investiții masive în infrastructură și nici cu multiplicarea pozitivă în economie.
Deceniul ratat al României proiectează pentru următoarea perioadă o situație în care suntem vulnerabili.
În timp de creștere economică peste nivelul UE, România a ajuns la 1,22 milioane de salariați în sistemul bugetar (ZF estimează aici că 10.000 s-au angajat numai în primul semestru din 2018). Niște politicieni responsabili și-ar fi propus ca angajații de la stat să scadă, pentru că sunt mai ușor de absorbit de piața privată a muncii sau susținuți cu eforturi mai mici din sistemele de asistență socială.
În ani de creștere de invidiat a PIB, România s-a împrumutat, dar nu pentru investiții masive, ci pentru cheltuieli curente. A cerut, în 2017, un an cu reușite atât lăudate, cam cât a luat de la FMI în anul maxim de criză, 2009, adică 11,83 miliarde euro. România a emis în prima săptămână din octombrie 2018 euroobligațiuni pe termen lung, cu dobânzi de 2,875% pe 10 ani și 4,125% pe 20 de ani. Numai în 2018, guvernul s-a împrumutat cu 4,75 miliarde de euro. Dacă nu vedeți nicăieri în investiții, înseamnă că vom plăti dobânzile mâine, ca să mergem azi la restaurant și în concediu. E de urmărit evoluția dobânzilor pentru viitoarele credite- pentru că așa cum atrag atenția experții, vremea banilor ieftini s-a încheiat. La cum arată astăzi peisajul, ne vom împrumuta mai scump, ca să achităm salarii din sectorul public și pensiile anunțate de Lia Olguța Vasilescu.
În perioadă relativ stabilă pentru Uniunea Europeană, România a atras cei mai puțini bani europeni dintre statele membre. Însuși comisarul pentru Dezvoltare Regională, Corina Crețu, strigă la portavoce din Bruxelles că UE are bani de dat și pentru autostrada Tg. Mureș-Iași, dar și pentru alte obiective strategie- spitalele regionale, infrastructură rutieră și feroviară. Cifrele, oricât le-ar întoarce sau cosmetiza- arată un adevăr dur: 29 de kilometri de autostradă inaugurați de guvernarea PSD-ALDE în 2017 și 2018 (lucrările au fost începute în urmă cu 4 ani). În aproape cinci ani de la debutul exerciţiului financiar multianual al UE, 2014- 2020, rata de atragere a fondurilor structurale este doar 6%, însemnând 1,4 miliarde de euro din totalul de 22,5 miliarde de euro puse la dispoziţia României de Uniunea Europeană în perioada menţionată. Construcția europeană se află în fața multor provocări- e de urmărit ce impact vor avea politicile guvernelor iliberale din Est, Brexit-ul și alegerile europarlamentare din 2019 asupra alocărilor bugetare pentru dezvoltarea țărilor rămase în urmă. Un lucru e cert, România a ratat tot ce se poate rata din banii de la Bruxelles, iar pericolul de a nu se mai întâlni cu aceste șanse există.
Un deceniu pierdut pentru România. În ultimii 2 ani, guvernele au fost instabile, iar starea de tensiune permanentă au mutat atenția de la politicile naționale care ar trebui aplicate. Au fost puși sub semnul întrebării piloni de bază ai economiei. Premieri, politicieni, miniștri au intrat în conflict cu instituțiile financiare și bancare, care reprezintă astăzi unul dintre puținele sisteme predictibil, stabile și care ar putea fi un sprijin puternic pentru guvernări.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Problema expunerii la crize a economiei românești este veche. De un veac dorim să ne așezăm în rândul țărilor europene dezvoltate, dar mereu și mereu suntem o verigă slabă a Europei. De ce? Pentru că nivelul de sofisticare a economiei este slab, depindem prea mult de piețele externe, de finanțările externe, de capitalul străin. Toate se întâmplă pentru că nu avem piețe de capital, pentru că nu avem capacitatea financiară de a ne impune pe marile piețe, pentru că nu avem vocația antreprenorului. Aceste lucruri nu țin de guvern ci de educația capitalistă a societății care singură trebuie să se angreneze în astfel de piețe ce au ca fundament încrederea. Din păcate nu suntem încă capitaliști ci în mai mare măsură specialiști, uneori străluciți, în slujba capitaliștilor.
În privința sistemului bugetar supraîncărcat eu am auzit o sumedenie de dezbateri despre numărul mare sau mic de bugetari și impactul acestui număr asupra bugetului, asupra datoriei publice și deficitelor. Dar nu am auzit despre nici o analiză despre câți bugetari ar trebui să fie pentru ca sănătatea, învățământul, cultura, armata, serviciile, poliția, pompierii, justiția și tot ce înseamnă autoritate publică să funcționeze în parametrii optimi și nu în condiții de subfinanțare. Dezbaterile la noi nu s-au pus de acord asupra populației țării. Prin urmare, în lipsa unei analize pertinente asupra acestor chestiuni orice aluzie la așa ceva îmi pare simplu populism. Dezbaterea macroeconomică cred că trebuie purtată de specialiști care au instrumentele necesare, au expertiza necesară, și cred eu, și cifrele și corelațiile necesare. Altfel ne speriem degeaba, iar panica produce cu adevărat crize.
In rest, cred ca discutia este dificil de dus. Oare suntem veriga slaba doar din motivele respective? Oare acest lucru nu are de a face si cu faptul ca suntem si am fost mereu situati intr-o periferie a Europei, lucru care ne condamna sa fim mult mai putin competitivi decat sunt tarile europene dezvolatate? Nu ma indoiesc ca potentialul zonei din care facem parte este prost exploatat, dar acest lucru schimba faptul ca potentialul zonei, oricat de bine ar fi pus in valoare, tot slab va ramane?.
Asteptam urmatorul tablou- "Pomenirea justitiei" Autorul deja se stie. Dupa aceea ne putem toti relaxa in loc linistit si cu verdeata de unde a fugit tot PSD-ul....
https://www.g4media.ro/orice-adunare-publica-trebuie-declarata-atunci-cand-se-desfasoara-in-piete-sau-in-proximitatea-institutiilor-a-decis-iccj.html
Nelutu spune asa: "Este momentul să redeschidem canalele de comunicare, să reluăm dialogul între forțele politice, și cu societatea civilă”. Adica ei reprezinta o forta politica undeva foarte sus, iar noi cei de jos suntem societatea civila. Nu mersi, nu vreau nici un dialog cu nimeni. Ultima oara cand nea Nelu a "comunicat" cu societatea civila a fost la mineriade. La fel a facut si Dragnea pe 10 august.
Ăia de la Realitatea se tot întrebau unul pe altul dacă (și cum) poate fi ”tacul sovietic” oprit. Soluția, de fapt, e una simplă: minim 1 milion de oameni în stradă!
La cît de grava-i treaba nici 2 milioani n-ar fi prea puțin!
V-as atrage atentia ca majorarea salariului minim nu va afecta doar sectorul privat. De fapt il va afecta mai mult indirect decat direct. Pentru ca majorarea salariului minim duce la cresterea procentuala a cheltuielilor cu salarizarea bugetarilor, pe baza grilei care are ca fundament tocmai acest salariu minim. Multa lume vorbeste despre salariile "la gri" ale privatilor si aplauda cresterea salariului minim care atenueaza fenomenul. De fapt va fi dezastru la buget si sigur ca asta se va transforma si intr-o agresiune sporita a finantelor la adresa contribuabililor.
Evaluarea perioadei si masurilor acestei guvernari ne va lua mult timp iar consecintele ne vor da multe batai de cap. Chiar daca acum multi sunt fericiti cu masurile acestui guvern inclusiv acestia vor fi afectati. Dar asta e, da-i romanului mintea de pe urma.
Nu a fost vorba de nici o constientizare a pericolului din partea guvernului Tariceanu, doar de jocuri politice. Urmare a promisiunilor repetate pe care guvernul Tariceanu le-a facut sindicatelor anterior (referitoare chiar la majorarea cu 50%), guvernul PNL a dat o ordonanta prin care salariile au fost majorate doar partial. In momentul in care aceasta ordonanta a ajuns in parlament, PSD, aliatul PNL, a cerul amendarea legii, in sensul majorarii pana la 50%, invocand promisiunile facute anterior de guvern. Dupa care PSD a cerut vot uninominal la vedere pentru a exploata momentul la maxim. Ca urmare, parlamentul a votat in corpore pentru, inclusiv reprezentantii PNL. Opozitia guvernului, care s-a limitat la o contestatie ridicola si fara nici o sansa la Curtea Constitutionala, nu a fost decat o provocare, PNL a votat cot la cot cu PSD-ul, Tariceanu a declarat ca nu se opune majorarii. De fapt toata chestia a fost o capcana intinsa de PSD si PNL lui Basescu cu o luna inainte de alegerile legislative, in speranta ca acesta se va opune majorarii, lucru care ar fi avut efect electoral devastator. Opozitia nu ar fi avut nici un efect, voturile PDL erau insuficiente, iar refuzul lui Basescu de a o promulga era inutila, ar fi intarziat lucrurile doar un pic. Basescu si-a retras piciorul din capcana, ca urmare, profitul electoral urmarit de PNL-PSD a fost diminuat.
In ce priveste toata povestea acelor zile, nu te contrazic, posibil sa ai dreptate (sigur ai dreptate cand spui ca inclusiv PNL a votat masura in parlament). Unde sigur nu ai dreptate este acolo unde il transformi pe Basescu in victima unor jocuri politice pe care le-a evitat cu maiestrie. Dumnezeule mare, Sper ca esti doar naiv. Basescu e taica-su jocurilor politice, scuze, ala negru, de respira greu... Dealtfel remarc cum toata actiunea guvernului de atunci (pe care, de asemenea, nu l-am absolvit de iresponsabilitate in comentariul meu) o vezi ca fiind o mica mascarada fara consecinte, in timp ce actiunile lui Basescu au fost o maiastra evitare a unei capcane, etc. Mda!
Basescu a fost doar un politician extrem de capabil, ceea ce il facea incompatibil din start cu notiunea de victima. Un politician adevarat nu se lasa victimizat. In contextul respectiv ar fi fost o victima a prostiei proprii daca ar fi riscat sa-si piarda jumatate din votanti pentru nimic, opozitia lui neputand avea nici un efect practic. Daca era vreo miza in joc, daca ar fi avut o parghie sa opreasca adoptarea masurii respective, ar fi loc de de discutie. Altfel e ca si cum te-as acuza eu de faptul ca nu iti tai gatul maine pentru copiii din Africa. Nu ca un asemenea gest ar avrea vreun efect, dar macar ai dovedi ca faci si tu ceva, altfel esti sigur un ticalos. Discutia in acesti termeni e absurda. Are Base destule hibe, nu vad necesitatea de a-l acuza de faptul ca nu a acceptat martirajuri absurde si inutile.
Binenteles ca Basescu era capabil de mari manipulari, le-a si facut cu mare succes. Spre exemplu, daca te-ai vaitat vrodata de faptul ca politicienii nu pun in practica vointa poporului exprimata prin referendumul referitor la cei 300 de parlamentari, inseamna ca te-ai complacut sa fii victima manipularii sale. Pentru ca referendumul respectiv, de la inceput pana la sfarsit, nu a fost decat o mare manipulare electorala pe care a conceput-o magistral.