Întâlnirea care m-a tulburat la o secție de vot din UK: data trecută eram de aceeași parte a baricadei, acum suntem „străini”

Foto: Adriana Neagoe / Inquam Photos

Ieșisem pe trepte să respir puțin aer curat. Secția de votare micuță, cu toate ferestrele închise și jaluzelele trase, mi se părea dintr-odată un spațiu prea strâmt, prea cald, prea gri.

În fața mea, stăteau mai mulți de vorbă, se cunoșteau. Unul dintre ei, complet deziluzionat, spunea cu voce tare: „Nu se schimbă nimic în România”. Intrasem în conversația lor fără să vreau. M-am așezat pe o margine, strângându-mă cât mai la o parte, să nu deranjez și am surprins privirea unuia dintre tineri.

Băiatul, înalt, cu un zâmbet ușor ciobit de un dinte lipsă din partea dreaptă sus. Chipul lui îmi părea cunoscut, dar într-un mod vag, șters, ca o fotografie scoasă la imprimantă cu cerneala pe terminate. „De unde îl știu oare? De la proteste?” Mi s-a adresat direct, părea fericit că mă vede. Ca și cum mă așteptase să îmi spună ceva: „Ați zis atunci că veți schimba ceva. Și voiam să vă mulțumesc. Chiar s-a schimbat ceva. Acum putem vota.” 

L-am întrebat dacă ne știm. Fusese la votare în Birmingham, în ziua neagră a calendarului, 26 mai 2019. Mă văzuse acolo. Mă auzise. Un moment care pentru mine rămâne definitoriu și edificator, dar și extrem de dificil. Un moment care m-a marcat, mi-a ars sufletul. Am vorbit mult cu mulțimea în acele ore. Individual și colectiv. Cât mă ținuseră plămânii.

Pe scurt, pentru cei care nu știu, după acele alegeri unde 726 000 de români din diaspora fuseseră împiedicați să voteze, iar PSD câștigase 2 mandate pe care pur și simplu nu le merita, m-am urcat în mașină cu unul dintre prietenii mei și am mers la consulatul din Manchester. Am inițiat atunci o colaborare pe care nu o credeam posibilă cu instituțiile guvernamentale (MAE, AEP, misiuni diplomatice, Poșta Română) și în timp destul de scurt, am reușit să trecem de la 441 secții de votare la europarlamentarele din mai 2019, la 835 secții de votare la prezidențialele din noiembrie 2019 și o societate civilă mult mai activă și implicată în procesul de vot.

Dar să revenim… Era ceva aproape dureros în acea recunoaștere. Mi-am cerut scuze că nu-mi aminteam decât vag de el din mulțimea de oameni pe care-i văzusem în acele 26 de ore și jumătate de observare continuă. L-am privit. Am zâmbit politicos. Avea fața deschisă, era entuziast, se vedea clar că era în elementul lui. Prietenos. Nonșalant.

Votase și atunci, în ciuda dificultăților. Eram ușurată. Măcar el nu rămăsese pe dinafară. Și înțelesese că eram de aceeași parte. Un lucru rar, dar despre asta voi povesti poate altă dată. Îmi simțeam inima cum se încălzește, cum mă relaxam după tensiunea din secție. Ca observator nu e niciodată simplu. Dar uite, merită. Face un bine nebun să te întâlnești cu oameni care să îți spună că le-ai făcut bine.

„Nu are cum să se schimbe ceva în România”, repeta prietenul său insistent. Am privit lung și întrebător către tânărul nostru, l-am văzut că ridică mirat din umeri. Și și-a întors privirea spre mine, confuz, relaxat și hotărât: “Păi noi asta am văzut! Că dacă vrem, se poate schimba ceva. Doamna e dovada practică.” mi-a întins mâna în semn de respect, de confirmare a unui fapt istoric: schimbarea o făcusem noi. 

„A zis domnul Călin Georgescu că va schimba totul”

Când a continuat, nu eram pregătită: „Schimbare va fi și acum. A zis domnul Călin Georgescu că, dacă îl votăm și iese președinte, va schimba tot.”

Cuvintele lui mi-au lovit pieptul ca niște ciocane. Cu o voce pe care nici măcar eu nu o recunoșteam i-am spus: „Vă rog, nu faceți campanie. La secția de votare nu este permis.” Și m-am ridicat.

Devenise străin… Între el și mine, se rupsese pământul și priveam la hăul care se formase împietrită. Ca și când, ne (re)întâlnisem, ca două hiperbole… venite din direcții diferite, parcurseserăm distanța enormă dintre noi și ne dădusem mâna peste timp în punctul zero. Ne ciocniserăm, cred că e mai bine spus. Și după aceea, fiecare ne continuasem drumul… El a plecat. Eu am rămas cumva suspendată în moment. 

Străinul

E mereu acolo. Îl simt în spatele meu, în fiecare decizie, în fiecare ezitare. E un glas care nu tace niciodată. Și acum îmi șoptește: “Ce ai făcut? Ai făcut bine? Ai făcut mai rău?” Îi văd chipul deschis, plin de speranță, de mândrie că ne cunoaștem, că am ajuns aici. De încurajare: „Ai promis și ai făcut! Te văd!” Și totuși, întrebarea mea stăruie: “Ce am făcut?”

Străinul mă provoacă să răscolesc prin trecut, prin alegeri, prin cuvinte. Nu știu dacă îi pot răspunde. Mi-e teamă să aflu. Să mă privesc în oglindă. Chipul lui se contopește cu chipurile miilor de persoane pe care le-am văzut atunci…

Intrând înapoi în secție, am trimis mesaje, căutând răspunsuri. Oamenilor din echipa mea, prietenilor, cei care au fost acolo de la început, mă cunosc, cu bune și cu rele. Am întrebat, fără să îmi ascund mâhnirea: „Ce am făcut? Am făcut mai rău?”

Răspunsurile lor au fost sincere, răspicate. „Ai facilitat democrația. Sperăm până în ultimul moment că ea va câștiga. Dacă România va pune educația pe primul plan, doar așa ne putem vindeca, gândi critic, alege cu discernământ.”

„Nu te mâhni, sau cel puțin nu zăbovi pe mâhnire. Și asta face parte din procesul de maturizare politică. Faptul că oamenii pot vota e țelul. Fără aceste șanse s-a murit și suferit degeaba până în '89.”

Cu siguranță au dreptate. In final, ce le promisesem atunci? Că vom vota în condiții decente. Asta am reușit: sunt acum 915 secții de votare în diaspora. Cu toții putem vota. Ce mai lipsește? Să avem și cu cine… Dar cine decide cine poate fi demn să candideze?

Mă plimb încă printre vorbele lor, le întorc pe toate părțile, le macin. Dar știu că poate și asta e parte din drum. Mă bucur că m-am întâlnit, cu tânărul acela. Mi-a fost greu să aflu. Un fel de „demistificare” a unui vis. A devenit real, nu doar un mit. A devenit, ca noi, imperfect. Dar e bine că știu, că am avut această oportunitate să conștientizez. Mi-aș dori cumva să fim mai departe, la etapa următoare. Dar realizez că mai este de mers… Poate că momentul acela a fost un semn. Că mai e mult de făcut. 

Nu știu cum am reușit să rămân calmă, serioasă. Dar cred că asta e tot ce pot face. În fața străinului, obiectivitatea contează. Statornicia. Continuitatea. Si poate astfel, străinul va (re)deveni prieten.

Creștem și ne rănim unii pe alții, îmbrățișându-ne stângaci, ca niște ciulini stufoși, chiar înainte de Crăciun.

Străinului meu… mulțumesc pentru o lecție de viață. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp