Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Un inspector britanic de poliție, către un președinte român de secție de votare din Birmingham: „Există un foarte mare risc pentru siguranța oamenilor”

Secție de votare Birmingham

Foto: Vot Corect

Încerc să îmi adun gândurile. Am dormit puțin, după 25 de ore la foc continuu. Prima misiune ca observator independent al procesului de votare în secția 308, Birmingham, Marea Britanie. Diaspora.

O zi cu foarte multe perspective. A noastră, a lor, a polițiștilor britanici, a proprietarilor ciprioți ai clădirii în care s-a desfășurat votarea, a europenilor cu care am lucrat, a presei, a oamenilor simpli din cartierele unde se aflau secțiile de votare… O zi în care românii din diaspora au fost în centrul atenției, din nou, mai rău decât în 2014. Departe de a fi perfect, voi încerca să spun povestea așa cum am trăit-o eu.

Am sosit la ora 6.25 dimineața la secția de votare și aproape că am țâșnit din mașină chiuind pentru că văzusem deja un grup de aproximativ 10-12 persoane care așteptau în fața ușii. Nu, nu erau din comisie. Erau cetățeni români, veniți la prima oră, unii direct din tura de noapte. In spatele meu, un taxi din care coborau alte 2-3 persoane. I-am privit făcându-și poze. Copii mari, cu ochii plini de speranță. Și am intrat.

Pe scări, în dreapta, în stânga, un culoar scurt, și… ușile duble ale unei cămăruțe care avea să fie secția de votare. Pe pereți, hârtii cu scris mărunt, după părerea mea, dar citeț, indicau secția de votare. Nici un indicator pentru toalete. Nici un indicator pentru restaurantul care se afla în încăperea de la capătul culoarului. Nici un marcaj pentru coșuri de gunoi sau pentru un sistem de strângere a gunoiului. 

Nici un indicator pentru ieșire. Doar câțiva stâlpi legați cu un cordon albastru, puși în mijlocul holului, un fel de încercare stângace de a crea un culoar de intrare și de a lăsa spațiu liber pentru alte persoane să circule. Am notat. Si am întrebat cu voce tare: “cine este președintele?” Mi s-a înfățișat, înalt, cămașă albă, ochelari. S-a prezentat. “Sunt observator independent. Vă arăt acreditarea?” A dat din cap, am scos foile, arătându-i exact linia cu numele și datele de identificare și pașaportul. Totul a durat mai puțin de 30 de secunde. M-am uitat la el lung, ținea în mână foi pe care le trecea dintr-o palmă în alta, verificând și reverificând, aceeași mișcare lentă, repetitivă. M-am uitat la ceas, se pregăteau intens, dar nu aveau șanse să înceapă la 7, așa cum se anunțase. Au început în cele din urma pe la 7 și 5 - 7 și 10. Fără nici un briefing din partea președintelui de comisie. Un lucru neobișnuit pentru mine. Rar mi se întâmplă să lucrez în echipe unde nu se prezintă, cel puțin la începutul zilei, ce am venit să facem, ce rol joacă fiecare și un fel de introducere care să lege puțin personajele care vor petrece timp împreună, lucrând, să lege echipa… Am notat și asta.

Înainte de a da drumul, am sugerat să votăm noi, pentru a testa echipamentele și pentru a fi siguri că totul avea să fie în ordine. Mi-a fost verificat pașaportul. Tableta de identificare folosită era băgată în priza și președintele a fost foarte explicit asupra faptului că trebuia să fie încărcată continuu, ca să nu avem probleme. O bulină albă. Dar nu era centrată, și pașaportul nu se citea cum trebuie. 1 minut, privind doua persoane, încercând să așeze un pașaport pe muchie, la nivelul optim. Mesele, așezate în doua rânduri, de o parte și de alta a încăperii, duceau către urne și cabinele de vot, situate în spatele camerei. Practic, o așezare cât se poate de nepotrivită. Odată intrat, era imposibil să nu te lovești de întrebarea “pe unde ies”.

Șase ștampile, șase persoane maxim care votează simultan, într-o cameră care ar fi trebuit să fie aranjată în așa fel încât să ajute oamenii să intre și să iasă cât mai eficient. În Marea Britanie, a sta la coadă face parte din cultura națională. Sistemele de “Coadă” sunt clar demarcate și în general gândite pentru a fluidiza mersul și a oferi spațiul necesar oamenilor. Pentru mine și, mai târziu, pentru poliție, lipsa acestui sistem avea să fie unul dintre motivele clare pentru care toată procedura a fost îngreunată.

Dar să revin. După verificarea identității, pașaportul a fost trecut persoanei următoare. Un lucru simplu. Dar… șirurile de mese erau constituite din patru persoane. Ca să se treacă actul de identitate de la tabletă la ultima persoană din șir, cea care scria persoana în listă, era din nou un timp mort, o mică îmbulzeală, o mică bâlbâiala.

Eram prima, așa că în momentul în care, înainte de a semna, persoana din fața mea, un reprezentat al PNL, a oftat lung și a luat altă foaie scriind încet, dar foarte caligrafic totul de la zero, m-am gândit că se întâmplă… și poate are emoții. Lângă el, reprezentantul ALDE mergea și mai domol. La urma urmei, atenția la detalii în transcrierea datelor e un lucru fundamental și graba strică treaba. Am respirat adânc și am spus tare: "doar pentru referendum, am votat deja în alegerile europarlamentare din Marea Britanie". Mi-au dat buletinul. M-am dus în cabina de vot și m-am uitat puțin în jur. Locul era strâmt, înghesuit în perete. Pe pereții cabinei, un afiș cu interdicția de a face poze. Erau astfel de afișe pe toți stâlpii, erau și pe ușile sălii de votare. Mi-a apărut în minte cabina de vot de joi 23 mai, din alegerile europarlamentare din Marea Britanie… Nici urmă de interdicție, un creion legat cu sfoară, simplu, pentru a pune o cruce mare în căsuța de vot aleasă. Nici urma de ștampilă. Am zâmbit la faptul că aveam tuș albastru pe deget… și mi-am pus opțiunile: Da și Da. Am împăturit o data și m-am îndreptat spre urne. Așezate pe doua șiruri… în stânga, urna pentru europarlamentare, în dreapta, una lângă alta, referendum 1 și referendum 2. O altă mică bâlbâiala și o posibilă problemă în momentul votului. Am pus buletinul în urma 1 și am dat să îl pun și în urna 2. Nu intra. Spațiul era mai mic de jumătate față de cealaltă urnă. Am împăturit încă o dată, mustăcind, pentru că lipsa de atenție la detalii era vădită. Si am ieșit să văd care era situația de afară. Tot ce observasem până acum, deși detalii mărunte, ar fi putut, cumulate, să constituie baza unui proces ineficient, care nu putea rezista sub presiune. Pe culoar și afară erau deja peste 100 de persoane care așteptau. Am numărat încet, atent, informând persoana cu numărul: 30, 50, 100, ca să îmi rămână un semn oarecare și ca să ii fac cumva parte integrantă a zilei, să se simtă incluși, să conștientizeze câți sunt și că fiecare din noi avem o responsabilitate. Mai târziu, mi-au spus, “eu sunt numărul “n” când au ieșit în sfârșit, fierți, după ce reușiseră să voteze. Era o încercare de estimare aproximativă a felului în care se desfășura votul, cu ajutorul nostru, al celor care eram parte din procedură. Pe măsură ce avansam, am cerut oamenilor, tot la întâmplare, să își cronometreze intrarea și ieșirea din sala de vot. La ora 8, media era între 2 și 6 minute. Ar fi trebuit să ne încadrăm în 3. Mai târziu, avea sa ajungă până la 13 minute și 12 secunde. Am avut o primă discuție cu președintele, informându-l aproximativ câte persoane așteaptă și întrebându-l dacă are nevoie de ajutor, dacă au estimat bine, cerându-i să confirme numărul de buletine de vot. A dat din umeri. M-am convins mai târziu că asta făcea parte din răspuns, un gest involuntar, mai degrabă decât orice altceva, un fel de resemnare cronică. A refuzat ajutorul. A confirmat că sunt 5000 de buletine de vot. Aveam două tablete de identificare, șase ștampile și șase tușiere.

Un reprezentant al comunității cipriote a venit să verifice dacă totul e în regulă și dacă avem nevoie de ajutor. A cerut să vorbească cu președintele, care a ieșit din sală. Cipriotul a oferit să facă coadă separată pentru mame și copii, oameni în vârstă, cu dizabilități. Președintele a spus că nu ține de el, ci de cei de la coadă. Aceeași sugestie avea să fie făcută pe tot parcursul zilei de către diverși reprezentanți ai comunității greco-cipriotă și de către poliție. Răspunsul președintelui, la fel de evaziv și distant.

Văzând că nu are rost să discute cu el, l-au lăsat să se întoarcă în sală și s-au întors către mine cu întrebarea: “de ce ai nevoie? Vii și îmi spui și dacă am, îți dau.” M-am gândit rapid… erau la rând atâția oameni. “Apă”. Și bătrânelul, nu știu câți ani avea, dar îmi putea fi bunic, cu părul grizonat, s-a depărtat rapid și l-am văzut că revine cu un bax mare de sticle cu apă, pe care l-a pus pe o masă, în încăperea unde erau serverele, singura cameră mai răcoroasă, pentru menținerea temperaturii optime de funcționare. A plecat și a mai adus un bax. M-a bătut pe umăr și mi-a zis din nou: “vii și îmi spui de ce e nevoie.” Sala aceasta avea să fie, pe parcursul zilei, o oaza folosită de mame cu copii, alăptând, trăgându-și sufletul, respirând.

Am luat 3 sticle de apă și am ieșit. Treceam oarecum greu prin hol, oamenii erau mai mulți iar coada începuse să se îngroașe. Le-am spus calm că e bine să lase un culoar de circulație, să poată ceilalți să iasă. Același anunț, cu aceeași voce neutră, din loc în loc, însoțit de întrebarea “aveți nevoie de apa?”.

Cam de pe la ora 10, s-a rupt filmul. Plouase bine, majoritatea celor de la coadă erau uzi. Si eu la fel, pentru că ieșisem să văd pană unde mergea coada. Din sute, erau deja peste 2 mii la coadă. Îmi aduc aminte că am ieșit să ii filmez, și tot mergeam, și nu îmi venea să cred. Fiecare s-a adăpostit care cum a putut. Unii aveau umbrele, alții doar o glugă, un carton sau un sac de gunoi pe care îl transformaseră în pelerină. M-am întors. La intrare m-au întrebat câți suntem. Am răspuns cu aproximație și m-am lovit de câteva întrebări “oare ajungem să votăm toți? Câte buletine de vot sunt? Câte cabine de vot?” Am răspuns calm: “nu contează numărul de cabine de vot așa de mult. Contează numărul de ștampile, de tablete de identificare, de buletine. Sunt cinci mii de buletine, două tablete, șase ștampile.” Au făcut rapid socoteala. Era posibil. Au încrucișat mâinile și au continuat așteptarea. Îmbufnați, dar fermi. M-am întors în clădire. Era aproape imposibil să mai treci prin holuri. Accesul la toaletă era foarte dificil. Din când în când, în momentul în care unei persoane îi era rău, era în cârje sau era gravidă, mulțimea se desfăcea, ca o gură mare, făcând loc; oamenii se ofereau, luând pe sus persoanele care aveau nevoie, și le duceau pe scări. Așa s-a întâmplat cu un domn care a venit să voteze în căruț cu rotile, cu o doamna gravidă, pe care au ajutat-o să urce doi bărbați, cu bătrâni în cârje.

La ora 12:00, se așteptau oameni la biserica de alături. Greci, ciprioți, veniți acolo pentru nu știu ce sindrofie. Era duminică. Era necesar să poată trece cu mașinile, să poată parca, să intre pe porțile clădirii și apoi în biserică. Dar aproape totul era blocat de puhoiul de lume venit la vot. Am ieșit din nou, spunând și explicând din loc în loc oamenilor să lase intrările libere. S-au strâns cât au putut dar, între timp, coada trecuse de la aproximativ două mii de oameni la peste cinci mii. Și continuau sa vină. Îi vedeam cum veneau în grupuri, nici unul mai mic de 3 persoane, precum albinele la stup. Hotărâți. Mi-am dat seama în acel moment că scrutinul din 2014 a fost doar un mic coșmar de copil. Am terminat de filmat, repetând informațiile ca și până atunci, și am mers înapoi în clădire. L-am abordat din nou pe președinte, spunându-i câți sunt afară și câți continuă să vină. I-am cerut să sune și să ceară suport și suplimentarea ștampilelor. Grecii-ciprioți aveau încă o sală pe care ne-o tot ofereau. Aveau și materiale urne, mese, hârtie, etc. Aveam nevoie de ștampile și de persoane în plus și, mai ales, de acordul să mergem și să facem ceva. M-a privit lung și mi-a spus că a vorbit și că așteaptă răspuns. Am ieșit din sală, repetând oamenilor să încerce să nu intre mai mulți decât sunt invitați înăuntru. Am respirat adânc. Și s-a petrecut primul incident. Deja stătuseră la coadă peste două ore. Și începură să realizeze că nu vor vota cu toții. A venit un grup care a încercat să vorbească cu președintele, așa cum o făcusem și eu. Erau, în mod firesc, nervoși. Li s-a răspuns bombastic. Și au explodat. Am privit cu groază cum ușile sălii de votare s-au închis. Închise de președinte. Și cum, dintr-o dată, puhoiul de lume de la ușă s-a umflat și s-a năpustit în uși și în perete. Am intrat între ei. Fără să țip, cu voce egală, am spus doar atât: "Vă rog, calmați-vă! Vor închide secția și nu putem vota nici măcar câți suntem." S-au dat la o parte, cât să-mi permită să mă strecor și să intru în sală. Am încercat să țin ușa deschisă. Președintele a închis-o din nou. Atunci am crezut că vor dărâma peretele.

Un răspuns pe care nu mi-l explic și nu îl pot justifica. Gaz pe foc.

Dacă nu s-ar fi calmat cei de la ușă, am fi fost călcați în picioare de furia provocată de proasta gestionare a tensiunii. Sala era înconjurată pe toate părțile de lume. Pe de o parte, cu ușile duble de lemn, intrarea. Pe de altă parte, ferestrele care dădeau spre holul scărilor interioare, unde lumea era masată mai ceva ca sardinele în cutie. Și, pe de a treia parte, ferestrele care dădeau spre terasa de afară și scările exterioare, unde se îngrămădiră alți oameni, care și ei așteptau să intre. În afară de faptul că am fi fost noi călcați în picioare, s-ar fi produs o tragedie umană la scară mare, pentru că în acel moment în clădire erau peste două sute de oameni, copii, gravide, bătrâni. Toți s-ar fi călcat pur și simplu în picioare.

L-am privit pe președinte. “Păi închidem sala, dacă e pe așa!" M-am apropiat de el și am vorbit la urechea lui. Am făcut asta pe tot parcursul zilei. Calm, pe acelasi ton. O singura data am ridicat vocea.

“Cum să închideți? Nu închideți! Continuăm, dar trebuie sa vorbiți cu ei.”

“Păi nu vedeți cum se comportă?”

“Sunt supărați. Au venit să voteze și așteaptă de ore întregi.”

“Și eu ce să le fac? Nu am ce să le fac!”

“Mă duc eu.”

Și am ieșit din nou. La acel moment eram conștientă că miza se schimbase. Mulțimea era din ce în ce mai neliniștită, se umfla precum marea înainte de furtună. M-au făcut cu ou și cu oțet! "Pesedistă" m-a durut cel mai tare. Nu am votat cu PSD in viața mea. M-au durut serile petrecute în piața victoriei în Birmingham, în frig, ploaie, ninsoare, când ei nu au venit să protestăm împreună. Dar am realizat că nu era o injurie despre mine. Nici nu știu dacă mă vedeau. Ca și mine, erau deja într-un fel de transă plină de disperare, exasperare, frustrare și oboseală. Afară m-a abordat un grup de cinci bărbați: “Credeți că putem vota? Noi suntem în tranzit. Nu știm ce să facem. Am merge către Dublin, că aici nu cred să avem șanse.” Le-am făcut semn să se dea mai la o parte, sub copaci, departe de coadă. Îmi venea greu să le spun să nu stea. Dar am găsit o soluție. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Alexandru din Dublin.

“Iți trimit cinci persoane. Dă-mi te rog numărul tău de telefon și comunicați să știe unde să meargă. Îi las cu tine.” Am transmis numărul, au înregistrat și au plecat. Sunt singurii cinci pe care i-am trimis în altă parte. În jur, la secțiile din Leicester, Nottingham, Manchester, Slough și in Londra, situația era în general similară. Timpul de așteptare crescuse la 4-5 ore. Coada șerpuia pe deal, până la capătul străzii și se urcase printre blocuri, până pe celălalt deal. Am continuat să filmez, dar am bufnit în plâns. Veniseră! Constituiau o coadă pe 4 -5 rânduri, lunga de aproximativ 5km după estimarea unui prieten făcută pe GoogleMaps. Și nu aveau de gând să plece sau să renunțe. Am repetat din nou informațiile simple: cinci mii de buletine, două tablete, șase ștampile.

Cerusem președintelui să analizeze cu cei de la ambasada dacă existau alte secții cu un trafic mai scăzut, și care nu erau foarte departe. Un fel de analiza a perimetrului, a capacității de votare. Spre mâhnirea mea am aflat mult prea târziu de Cardiff (la 2 ore distantă), de Peterborough (la aproximativ 4 ore) și de Glasgow (nu o soluție viabila pentru Birmingham, dar posibilă pentru Manchester). Președintele din nou a refuzat spunând că nu se poate.

Le-am cerut să filmeze tot. Să depună sesizări la votcorect.ro pentru timpul de așteptare. Să controleze cât de repede se votează pe prezenta.bec.ro. Să filmeze.Tot. In paralel, am cerut prietenilor sa contacteze presa. Si cea din România și cea din Marea Britanie. Grupul de europeni cu care lucrez au răspuns la apel și au chemat BBC-ul si Birmingham Live. A urmat Politico, EuroNews si de acolo, știrea s-a propagat. Grupurile de europeni au răspuns la apel și în Bristol și în alte locații care s-au confruntat cu situații similare.

Am sunat la EpochTimes. Am luat-o pe sus pe Loredana Diacu care era deja asaltata cu știri de peste tot. Mi-am cerut scuze. Rețeaua se intrerupea constant. Am găsit un loc afara, chiar în fata cozii și m-a sunat din nou. I-am spus tot ce am putut. “Mai încet, că nu pot scrie asa de repede”. In maxim 2 ore, povestea era deja publicata. Semnalul de alarma fusese tras deja la Madrid unde închiseseră sala din lipse de buletine de vot. La coada se făcuse aproape liniște și o mare parte din cei de la intrare auziseră conversația mea.

Din spatele geamurilor, de la parter, oamenii începeau o duminica altfel. Am realizat ce șoc trebuie să fie să te trezești duminica dimineața în vacarmul unor voci și, dând perdeaua la o parte, să te trezești cu un puhoi de lume, care vorbește în altă limbă, chiar pe prispa ta și să iți dai seama ca iți e casa înconjurată…

Înca era bine. M-am întors în clădire și m-am așezat să scriu. Vorbisem de trei ori la call centre-ul Fiecare Vot, cu Eliza. Liniile erau saturate, iar recepția din clădirea votului era foarte proastă. Îmi dăduse numărul ei personal și o sunasem de 3-4 ori deja, iar ultima dată mă sfătuise să fac o sesizare scrisă președintelui, cu toate neregularitățile și să i-o înmânez, să o semneze că a luat la cunoștință. Am scris tot, cât de ordonat puteam, deși îmi tremura mâna. Am terminat de scris și mi-am făcut loc către președinte, printre oamenii care iarăși intraseră în sală. L-am așteptat să termine, verifica la una din tablete, și i-am dat foaia. A citit-o pe îndelete și i-am spus “dacă puteți, vă rog să semnați că ați luat la cunoștință”. “Păi, da, dar atunci vreau și eu o copie." Desigur, eu îi fac poza și vă dau originalul.” A dat din umeri și a semnat, după ce a ales un loc, cu atenție și migală. Se citea pe chipul lui o adevărată satisfacție. Corectând povestea, cineva mi-a rezumat atitudinea lui drept “afara erau conaționalii cu furci și el făcea caligrafie.” Cam așa.. Am trecut din nou prin mulțime, să ajung la cealaltă masă, am făcut poza și m-am întors să îi dau foaia. “Ieșiți vă rog din sală, pentru că nu e voie sa intrați, dacă nu v-am chemat” a spus tare, luându-mi foaia din mână fără să mă privească.

Am ieșit pe culoar și m-am trezit cu doi reprezentanți ai greco-ciprioților. Erau îngrijorați: “Ce se întâmplă? Cum e posibil? Chiar nu putem să facem nimic? Cum putem ajuta? De ce nu sună să ceară ajutor? De ce nu iese să vorbească cu oamenii? Spune-i să iasă, că vrem să vorbim cu el.” Am intrat din nou. I-am șoptit președintelui: “e nevoie de dumneavoastră afară.” A ieșit după mine, cu greu.

Aceleași întrebări. Mai apăsate. Mai insistente. Și atunci l-am întrebat direct: “Ați sunat la ambasadă? La BEC? Unde mai puteați suna?” “Da, a mormăit, cu ochii în telefon, urmărind nu știu ce mesaje…”

“Domnule, vă rog să vă uitați în ochii mei acum. Ați sunat? Ați cerut ajutorul? Ați cerut să fie prelungit programul? Ați cerut ștampile în plus pentru o altă sală?”

Și-a ridicat privirea. Goală. Și atunci am înțeles. Venise pregătit știind că nu exista nici un fel de soluție. Venise pregătit să piardă. Era singura persoană care era gata și capabilă să facă față zilei, pentru că știa dinainte cum aveau să se desfășoare lucrurile.

“Da, am sunat. Nu, nu am primit autorizație de prelungire încă. Nu, nu se poate să avem ștampile în plus. Nu, nu pot face nimic altceva. Nu, nu putem accepta susținerea și suportul propus de către greci-ciprioți.”

“Atunci, ieșiți și vorbiți cu oamenii. Cu calm. Nu îi puteți lăsa fără informații.”

“Știu că nu mă credeți, dar nu am ce să fac.”

“Nu pot crede când văd că nu faceți nimic în acest sens. Mai sunați o data și cereți în fața mea.”

“Nu e rețea.”

“Ieșim pe terasă, că e.”

Și am ieșit împreună. A încercat să sune. Nu știu la cine. Erau nume de persoane pe care le vedeam în telefon, nu numere de instituții, sau cel puțin așa erau înregistrate. Nu răspundea nimeni. Și în timp ce încerca să sune, a apărut pe terasă un tip înalt, apare dând mărturie în video Recorder. Care s-a luat întâi de mine, că de ce nu merge mai repede, că de ce… etc. Am încercat să îi explic. Că sunt cu ei, că nu vreau. Am repetat că nu sunt cu nimeni, că sunt independent, că nu am nimic de-a face cu comisia de votare. “Atunci cine e șeful aici?” “Președintele”. Și l-a luat la rost. L-a luat de cot, și a strigat de pe terasă: “ăsta-i președintele”... și, atunci, mulțimea a clacat. S-a auzit un huiduit adânc, ca un tunet și au început să arunce către terasă, către președinte, cu ce aveau la îndemână, sticle de apa, hârtii mototolite, etc. Președintele s-a ferit și a intrat înăuntru. Pe terasă, grecii-ciprioți proaspăt ieșiți de la biserică, au rămas cu furculițele în aer și au pus mâna pe telefon și au sunat la poliție. Câțiva din responsabili, au încercat să comunice cu mulțimea spunând că nu au nici o legătură și să se oprească. S-au oprit. Dar era prea târziu.

Poliția fusese chemată. Au venit cu 7 persoane. Am zâmbit subțire, văzându-i că sosesc și se uită nesiguri la câți oameni erau acolo. Peste 25 mii la acea oră, la mijlocul zilei și flux constant. Au început discuțiile cu președintele. Aceleași întrebări. Aceleași răspunsuri. Inspectorul de poliție mi-a spus că au sunat la ambasadă și au cerut suport. Ei. Polițiștii britanici au sunat. Ne-au strâns pe toți.Și au început planul.

Întrebările mele de dimineață, le auzeam repetate de către inspector: care este planul zilei? Cine, ce face? Nimic nu era definit. Inspectorul a izbucnit cu năduf: “Pentru că nu aveți nimic pus la punct, va trebui să pun eu un plan în aplicare, și asta voi face. Pentru că e o clădire publică, într-o zona rezidențială și pentru ca există un foarte mare risc pentru siguranța și sănătatea oamenilor, inclusiv a efectivelor de politie.”

“Oameni”. Cuvântul cheie și care apărea în mod constant în gura grecilor-ciprioți și a polițiștilor. Oameni de care ne pasă. Oameni pe care dorim să îi ajutăm. Oameni pe care vrem și trebuie să îi protejăm. Oameni ca noi. Aceiași oameni pe care în comisia de vot, președintele, reprezentantul PSD, una dintre voluntare și reprezentantul PNL îi făcuseră cu ou și cu oțet, față de care nu existase nici toleranță, nici înțelegere, nici atenție. Doar reproșuri.

Planul era simplu. Decongestionarea holului, fluidizarea cozii, accesul persoanelor care au nevoie, acces la toaletă și apă. Evitarea escaladării situației și a unor incidente cu impact asupra oamenilor (de la coadă, din clădire, din biserică, din cartier, din efectivele de poliție).

Au pus întrebarea clar: Vor putea vota toți? Nu. Vor putea vota în alte sedii? Nu.

Au continuat discuțiile și separat, direct cu președintele. Au apărut filmări, unde poliția spunea că a fost proastă organizare și nu mai sunt destule buletine de vot. Era ora 14:00. Se scuzau și spuneau că nu fac decât să transmită informația. Sunt doar mesagerii. Am știut de aceste lucruri mai târziu. Ceea ce știu sigur este că a intrat inspectorul de poliție în clădire, cu o falcă în cer și una în pământ și mi-a spus: “ne-au mințit! Câte buletine de vot sunt?” "Cinci mii în total și au votat cam o mie de oameni”. “Nu e ce ne-a spus președintele” și l-am văzut că îl scoate din sala de vot din nou și îl iau la discuții.

Poliția mi-a confirmat direct: nu fuseseră anunțați că urmau alegeri. Un lucru care e destul de simplu de făcut în Marea Britanie și, pentru bunele relații comunitare, absolut recomandat să fie făcut dinainte și cât mai temeinic. Acum impactul era major. Fuseseră chemate patru efective de poliție. Aveau scutierii în stand-by, din ce spuneau și nu puteau pune ceva mai drastic în aplicare pentru că mulțimea era furioasă și nu aveau destui oameni să facă față în caz de incidente. Trebuia lucrat încet,

Au intervenit în primul rând pe hol, la intrarea în secția de votare. Ideea era să subțieze coada pe un singur rând, în așa fel încât pe de o parte sa circule aerul, să avem vizibilitate și să nu fie lumea înghesuita, și să se poată intra și ieși din secție cât mai rapid. A luat aproximativ două - trei ore să facă acest lucru. Nimeni nu dorea să renunțe, pentru că toți știau că plecând de acolo, riscau să rămână în fața ușilor clădirii și să nu poată vota . Polițiștii erau postați la intrare, în efectiv de patru la început. Se răsfiraseră încet la intrarea clădirii, la porțile de fier și la intrarea în parcare, și continuau până la sfârșitul cozii. Și așa au început să creeze bule de aer în coada supradimensionată.

Încetul cu încetul, au creat un cordon de poliție la intrarea în parcare. La ora 20.35 s-au închis ușile clădirii, iar cei care așteptau au fost prinși între ușile închise și cordonul de poliție din parcare. Am văzut mai târziu cum cei prinși în clădire au fost dați afara. Filmam pe terasă, când au început să curgă șiroaie pe lângă mine, plângând în hohote. Am reușit să captez mărturiile câtorva dintre ei. În parcare, câțiva apropiați: Andra, Bianca, Alexandra, Bogdan, Maria, Lory și încă mulți, stăteau uitându-se lung, cu o tristețe pe care nu cred că o voi uita până când voi muri, confuzi, neînțelegând ce se întâmplă, speriați de faptul că erau înconjurați de poliție din toate părțile. S-a strâns toată mulțimea la baza terasei și au început să strige, să încerce să înțeleagă. Nu am avut inima să plec. Am răspuns pe cât am putut. Printre ei un domn bolnav de cancer. Era slab ca un țâr și abia se ținea pe picioare. Stătuse acolo de mai mult de șapte ore.

Poliția mi-a cerut să mă retrag la ora 21:14. Listele pe care le trimisesem în mulțime, cu hârtie și pixuri și un suport pe care să se poată semna, se întorseseră în parte la mine. O altă parte era încă în mulțime. Îi cerusem soțului să nu vină. Era îngrijorat și cu greu l-am convins să nu vină, dar de la miezul nopții a sosit și m-a așteptat pe hol și, apoi, în mașină până dimineața, când am plecat împreună. Nu am dormit niciunul. Încă nu ne-am revenit, la aproape o săptămână de ziua de duminică.

După ce au fost închise ușile, poliția a încheiat programul, dar au continuat cu prezența și patrule până la ora 3 dimineața, când s-au asigurat că totul era în ordine și au plecat. Înainte de a pleca, mi-au dat numărul de înregistrare a incidentului și mi-au mulțumit pentru ajutor și pentru calmul de care dădusem dovadă. Tot ei m-au însoțit și au ajutat la sosirea ultimelor liste de semnături din partea celor care nu putuseră vota.

De la ora 22:00 a început procedura administrativă. Un calvar de neconceput în ceea ce mă privește. Dincolo de faptul că toată lumea era obosită după o zi plină, un mediu de lucru plin de glume, de remarci nepotrivite, neprofesionale, chiar de injurii în anumite momente, la adresa votanților. Lucru spus de nenumărate persoane ieșind din sala de vot și înregistrat și el ca mărturie din partea unei doamne de vârsta mamei mele. Ceea ce era clar era faptul că toți fuseserăm afectați, dar cei din comisie nu erau capabili să înțeleagă sursa și faptul că lipsa de organizare, de consultare și comunicare au generat o situație imposibilă, un fel de oală sub presiune care, mulțumită poliției și experienței lor în gestionarea conflictelor, nu a explodat.

Ce m-a frapat cel mai puternic e felul britanic flegmatic, umor negru, de a răspunde în așa fel încât să disipe tensiunea și diferențele enorme față de modul arogant, pasiv-agresiv, tupeist cu care răspundeau ai noștri. E drept, nu toți, ci majoritatea.

Am coborât din clădire scriind și m-am urcat în mașină la ora 5.49 dimineața, pe 27 mai. Înainte de a pleca, președintele m-a oprit și și-a cerut scuze cu voce tare. Pentru ca a fost nepoliticos. Stia deci. Era constient. Am spus “ok” am dat din umeri și m-am întors pe călcâie. Erau 25 de ore de când mă trezisem. În acest timp, am băut o cafea mare de la Starbucks, Am băut 1.5 l de apă din sticla pe care o luasem cu mine, am mâncat trei cornuri (doua la micul dejun, în drum spre votare și unul pe la ora 16:00) și un baton de ciocolată (în jur de ora 22:00). Am mâncat un corn afară și mi-am dat seama că îmi era foame când i-am oferit celui care vorbea cu mine, un votant care abia ieșise și mi-a zis: “Nu, nu! Dumneavoastră nu ați mâncat azi deloc, așa-i?” Așa era.

Am mers spre casă și când am intrat pe autostradă, am simțit ca îmi vine să vomit. I-am spus soțului să nu se sperie și să continue să conducă ca și când nu s-a întâmplat nimic. Și am urlat! Am urlat până am răgușit. Majoritatea celor care nu votaseră erau încă pe metereze. Am dormit câteva ore și am reluat discuțiile și ne-am pus pe treabă.

Ce rămâne din 26 mai? O certitudine: generația următoare, este la fel de puternică, dacă nu cumva mai puternică decât generația mea. Da, a fost o experiență crâncenă. Ne-a trecut prin foc; și majoritatea am fost căliți. Și nu, nu renunțăm.

Ne pregătim pentru prezidențiale.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu este loc de îndoială, nici prezumția de nevinovăție nu funcționează in acest caz, a fost totul făcut cu premeditare, ca si in 2014, ca și in viitor cat va mai fi o coaliție odioasă sub psd. Stiu că sunt detestați, urâți, că li se dorește dispariția și unde nu pot fura, intimida, șantaja împiedică exprimarea opiniei cu orice mijloc. Veți vedea că nu va răspunde nimeni din cei care au pus la cale nemernicia. Încă odată, ne-au făcut de râs în lume. Această hidră trebuie anihilată!
    • Like 1
  • Din pacate nu pot decat confirma ceea ce a fost scris pein Prisma celor vazute de mine in Bochum/Germania.
    O singur tabletă , 5 Ștampile, 3 posibilitati de a vota în același timp, coada de vreo 5 mii de oameni ce cu timpul s-a dizolvat, dar la ora 21.00 erau peste 500 de oameni afară.
    La fel, oamenii se împingeau de li se tăia aerul, dar coada pentru părinți cu copii a fost făcută ceva mai devreme, pe la ora 13.30.
    Tot atunci a venit si politia germană ce nu avea habar de votare și care a cerut să vorbeasca cu "seful". Politia a fost chemată tot de locatarii străzii împănate de români de o parte si de alta scandand puternic "Vrem să votăm!, M... PSD, HOȚII, HOȚII"!
    Sa mai descriu si faptul ca politia a iesit de vreo 3-4 ori din clădire neștiind încă ce se petrece, cine e șeful secției de vot, ca începeau să își facă singuri griji pentru cei aflați acolo? Voiau să ajute din primul moment, dar fiind un eveniment neanuntat nu dispuneau de personal pentru asa ceva si atat de repede.
    Șeful de echipaj a hotărât că este o situație periculoasă si trebuie făcut ceva. Au mai chemai încă o mașină de poliție, mai târziu se aflau si dube, traficul mașinilor pe acea stradă a fost interzis si s-a creat prin bandă rosu-alb de plastic un fel de ieșire.
    Eram cu fetița mea de 5 ani si am fost certat de ce merg cu copilul la vot. Simplu, pentru că votăm si pentru ea, pentru ei, viitorul nostru.
    Am fost atât de îmbulzită încât am strâns fata lângă mine si i-am explicat cum vom face sa iesim înapoi din clădire. Sa.nu imi dea drumul niciodată de la mână, imi venea sa plâng, sa urlu.
    Cand am vazut totuși ce realizarea politistii, cat timp am stat noi pe hol si apoi in camera de votare, am plâns.
    Acolo ieșind mi-am dat seama prin ce stres si frica trecusem doar la ideea de a trebui să ies înapoi afară cu fata mea.
    Le-am mulțumit din inimă celor 2 polițiști pe care i-am văzut făcând semne că acolo se poate ieși si ca ei au subțiat rândul de la intrarea în clădire de la vreo 80-100 de persoane la maxim vreo 20.
    Am respirat, m-am bucurat că am reușit, dar tot atunci, la ora 16.10 am stiut ca mult nu vor avea absolut nicio șansă. Erau oameni ce așteptau de la ora 11.00 acolo direct in față.
    Per total au votat la Bochum până în 1500 de persoane, dar ar fi putut mult mai multe. Oribil sentiment.
    • Like 1
  • "Poliția mi-a confirmat direct: nu fuseseră anunțați că urmau alegeri". Prezumtia de nevinovatie a cazut alungata de vorba veche romaneasca, a pune bete in roate
    • Like 2
  • Waw... Am așteptat și eu cam doua ore la intrare când polițiști faceau ordine și încercau sa glumească cu copii. Am trăit pe viu careva clipe... Ce fascinant a fost scris articolul, felicitări pentru articol și munca la secția de vot. Am înțeles mai bine ce se petrecea în intrarea în clădire...
    • Like 0
  • Gabriei check icon
    As zice ca sunt doua aspecte aici:
    1. Personalul ambasadelor este in general format din pile cunostinte si relatii fara nici o constiinta sau strabatere ca tre serveasca cetateanul.
    2. Intr-adevar organizarea unei sectii de votare unde voteza niste niste mii de persoane reclama o oarecare expertiza si experienta care nu e la indemana oricui. Ministerul de Externe ar trebui sa suplimenteze personalul si logistica in astfel de ocazii sau sa angajeze niste specialisti.
    • Like 1
  • Dorin check icon
    Pentru PSD cetățenii din Diaspora nu sunt decăt Români de mână a doua și se comportă că atare.
    • Like 0


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult