Foto: Guliver Getty Images
Am citit o postare zilele trecute care spunea: „Dacă ești ateu nu merge în pelerinaj”. Nu a fost scrisă cu răutate, a fost scrisă cu convingere, ca un postulat, cam așa cum a zis Arhimede că dreptele paralele sunt alea care se întâlnesc la infinit, dar eu nu mă duc până acolo că e departe.
Dacă ateul nu merge în pelerinaj, atunci înseamnă că e păcătos (mă gândesc eu) pentru că pelerinajul te spală de păcatele trecute și de o parte din cele viitoare.
Îngrijorat fiind, m-am apucat să citesc despre păcate și am aflat și că sufăr de păcatul invidiei. Sufăr este un fel de a spune, pentru că nu sufăr de loc – mă simt chiar foarte bine cu invidia mea.
Una peste alta, sunt invidios.
Sunt invidios pe cei care merg pe Camino de Santiago și, când termină ei etapa, umblă ca bezmeticii prin pueblo (sat) să bea o bere Estrella Galicia.... Și când beau ei asemenea bunătate de bere întâlnesc un român care locuiește și muncește în Spania, un om care a plecat de la rău la mai bine și a găsit mai binele ăla și nu se mai întoarce. Un om căruia îi este dor de țara lui unde o ducea rău și pe care o vorbește numai de bine. Un român.
Când am umblat eu pe Camino nu am întâlnit nici un român, probabil că se terminaseră.
Am întâlnit în schimb două... ființe, ca să zic așa, care s-au născut și au crescut în Romania, vorbeau chiar și limba, dar totuși nu erau români. Am scris despre treaba asta într-un fel de carte din care citez în continuare.
„...Acolo, în fața magazinului, așezat pe ciment și cu o farfurioară în care erau câțiva cenți de euro stătea un cerșetor. Trec pe lângă el și la câțiva metri după magazin dau de o bifurcație.
O iau la stânga, așa cum mă îndeamnă concepția mea politică pe care am pierdut-o de vreo 20 de ani, la care „begărul” îmi zice „ia-o la dreapta pentru Camino” într-o limbă neaoșă geto-daco-slavo- turco-etco-română.
Frânez brusc cu ambele mâini și cu picioarele, ca în filmele cu Fred Flintstone, având intenția fermă să dau 5 euro unui compatriot care își câștigă cu greu pâinea prin muncă cinstită într-o țară străină.
Mă întorc și îi arăt cu degetul steagul tricolor care era pe coburii (geanta de bagaje) de la bicicletă.
‒ Știi ce e asta? zic eu.
Se uită la mine și o dă pe spaniolă. Nu știu ce dracu’ mi-a zis, dar am înțeles imediat că nu o să capete de la mine cei 5 euro nici dacă stă în cap.
Plec furios și în timp ce pedalez de zor îmi spun că nu se poate ca cineva să nu știe cum arată steagul țării sale.
Răspunsul l-am primit de la Sf.Iacob sau mai bine zis Santiago așa cum îl cheamă pe dumnealui în Spania. Nu atunci imediat, ci cu vreo 170 de kilometri mai încolo.
Deci, după vreo 4-5 zile pedalam eu pe careterra (un fel de șosea județeană), când la o intersecție dau de două căsuțe lipite între ele, un fel de duplex rural. Dintr-una se auzea muzică. Muzică normală, adică tare, populară și mai ales românească.
Opresc, bat la geam unde apare un tânăr mai brunet și intrăm în vorbă. La început în spaniolă. Greu pentru amândoi, așa că o dau pe română. E din Moldova, a venit de vreo 6 luni după o viață mai bună ca acasă și zice că a găsit-o. Îi urez succes și îi arăt steagul românesc. Nu știe nici el despre ce e vorba.
Deci, răspunsul lui Santiago este că se poate ca cineva să nu cunoască steagul țării în care s-a născut. Eu aș zice, ca o completare, că treaba asta se poate numai dacă omul în cauză s-a născut în România.
Plec un pic trist, dar sper să-mi treacă. Nu s-a întâmplat așa pentru că pe seară, în albergue (hostel), un neamț îmi bagă cuțitul în spate.
– Salut, zice el în engleză. Tu ești românul cu bicicleta care era să-și dea sufletul pe urcușul cel mare? Eu sunt ăla care te-a întrebat dacă ești bine și mai poți merge. Mă bucur că ai reușit!
– Mulțumesc că m-ai întrebat cum mă simt și că ți-ai făcut griji pentru mine zic. Eram foarte obosit atunci și aveam mare nevoie de o încurajare. Am ajuns aici de câteva minute, dar de unde știi că sunt român?
– Păi, după steagul de la bicicletă.
Asta este! Neamțul cunoștea steagul României.
Dacă ar fi să parafrazez pe cineva cu mult mai deștept decât mine aș zice: Ce țară! Ce vremuri! Ce oameni!”...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Iar despre recunoasterea drapelului Romaniei de catre altii.....de citiva ani buni imi petrec vacantele de vara la sailing si conform regulamentelor, arborez drapelul romanesc, pe linga cel al tarii unde este inmatriculata ambarcatiunea. Mereu am fost intrebat de catre vecinii din marina '' What kind of flag is that? Where are you from ?''
Si ''DA'', Camino este drumul, locul, timpul unde fiecare isi gaseste raspunsurile.
Afirmația că au plecat "trântind ușa" , sunt convins că a fost o figură de stil. Tot așa, sunt convins că românii plecați au lăsat ușa larg deschisă ca să vină în concediu cu speranța că odată, în viitor, se vor întoarce definitiv acasă.