Înţelege Klaus Iohannis pe ce lume trăieşte? Cum ajunge un preşedinte să vorbească precum un activist PCR

Foto: Presidency.ro

„Vă doresc tuturor un nou an școlar foarte bun, cu rezultate frumoase și cu reușite dascălilor în a promova ideea că educația este foarte valoroasă, iar elevilor – reușite frumoase, rezultate bune, reușite în carieră pe mai departe. … Entuziasmul elevilor care abia aşteaptă să se reîntâlnească, anticiparea noilor provocări şcolare, aspirațiile profesorilor de a-şi inspira elevii să fie pasionaţi de cunoaştere, toate acestea creează efervescenţa şi energia unui început bun de nou an şcolar. … Noi, adulţii, ne angajăm să vă construim un viitor mai sigur şi mai prosper. … Dragi profesori, educația se face privind spre viitor. Educația este temelia pe care se construiește viitorul unei națiuni, iar dumneavoastră, cadrele didactice, sunteți arhitecții acestui viitor”.

Limba de lemn a Preşedintelui

Vă puteţi închipui cum ar fi să fiţi elev sau profesor la unul dintre cele mai bune licee din ţară şi să vină un domn înalt, obosit şi sictirit, la vreo 65 de ani, să vă ţină discursul ăsta la început de an şcolar? Nu vi s-ar prăbuşi urechile de la atâtea platitudini şi vorbe goale? Nu aţi simţi nevoia, dacă nu să huiduiţi, măcar să părăsiţi incinta pentru a nu mai îndura această „beţie de cuvinte”, cum i-ar fi zis Maiorescu? Spre marea mea tristeţe, domnul preşedinte Klaus Iohannis – căci el este autorul vorbelor de mai sus, dacă cumva era vreun dubiu – a ţinut acest discurs de orator submediocru la liceul pe care l-am absolvit eu în urmă cu mulţi ani, respectiv Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Bucureşti. Spre şi mai marea mea tristeţe, nimeni din auditoriu nu a avut nicio reacţie cât de cât iritată faţă de aceste cuvinte, a căror banalitate şi inadecvare jignesc inteligenţa până şi a unui puşti de 17-18 ani. Nu, doamna directoare a ascultat cuminte, solemnă şi emoţionată. Profesorii erau şi ei pătrunşi de importanţa oratorului şi luau aminte cu respect. Părinţii – apropo, pe vremea mea, în anii 1996-2000, nici nu se punea problema să vină părinţii cu noi la liceu, era ceva uncool rău de tot, dar oi fi îmbătrânit eu şi s-or fi schimbat vremurile – ascultau şi ei cu deosebită consideraţie. Elevii erau total absenţi, dar, desigur, poate că e prea mult să le cerem, la vârsta lor, prezenţă de spirit şi conştiinţă politică, deşi înaintaşii lor ar fi râs cu gura până la urechi sau măcar înfundat. Mai rău e că era acolo şi o fostă absolventă a liceului, actualmente doctorandă în fizică la Cambridge (altă dezamăgire pentru mine, ca absolvent de Cambridge), dar şi ea asculta politicoasă banalităţile preşedintelui şi nu a găsit cu cale, nici măcar în propriul discurs, să amendeze, fie şi en passant, cu o frază ironică, prostiile pe care tocmai le ascultase. Mi se va spune că, la început de an şcolar, platitudinile sunt inevitabile, toţi folosesc locuri comune, truisme mai mult sau mai puţin inspirate. Foarte rău! Dacă nu ai nimic de spus, e preferabil să nu spui nimic sau cât mai puţin. Cel puţin ai şansa de a trece drept înţelept, dar taciturn. 

Totuşi, cum e posibil ca un preşedinte care are o oarecare experienţă didactică – şi se ştie că elevilor e greu să le captezi atenţia pentru că se plictisesc repede şi sunt necruţători –, care are şi experienţa discursului în public la cel mai înalt nivel să nu aibă nici măcar un singur moment sentimentul penibilului? Cum să le vorbeşti unor elevi cu inteligenţă peste medie, cum Preşedintele însuşi a recunoscut-o cu un clişeu insuportabil („şcoală-fanion”), despre construcţia unui viitor sigur şi prosper (parcă asistam la o plenară a PCR)? Cum să le vorbeşti profesorilor de educaţia care se face privind spre viitor? Aproape că-l auzeam pe Caţavencu din „O scrisoare pierdută” a lui Caragiale: „Un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că, cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe”. Sau, şi mai grav, aproape că-l auzeam pe un activist de partid comunist oarecare mestecând nişte clişee despre progres. Cum este posibil, după zece ani de preşedinţie, după ani de zile de experienţă la catedră sau la inspectorat, să debitezi aşa ceva fără teama că se va râde de tine? Când şcoala românească a ajuns un loc unde se violează elevii în toaletele şcolilor, unde se consumă droguri la discreţie, unde elevii îşi umilesc fără nicio consecinţă profesorii, unde profesorii sunt luaţi de guler de părinţi şi de orice terchea-berchea, unde analfabetismul funcţional face prăpăd, unde se citeşte şi se învaţă din ce în ce mai puţin, unde tot felul de profesori nepregătiţi ajung la catedră etc., a veni şi a vorbi de proiectul „România educată”, de care astăzi râd şi curcile, înseamnă a nu avea niciun contact cu realitatea, a nu pricepe sau a nu te interesa nimic din lumea în care trăieşti. Lasă că, având o astfel de realitate pe masă, alegerea de a merge la „Mihai Viteazul” e ridicolă. Ar fi fost mult mai potrivit dacă domnul preşedinte s-ar fi dus la un liceu obscur din vreun cartier mărginaş al unui oraş de provincie, unde rata de promovare la bacalaureat e sub 20%, sau la vreo şcoală din vreo comună săracă din Oltenia sau Moldova ori la una din şcolile din satele depopulate din Ardeal, unde învăţătorii şi profesorii fac apostolat ca Domnu’ Trandafir acum un secol. Sigur, acolo nu ar fi fost primit cu fastul de la „Mihai Viteazul”, profesorii ar fi fost mai ponosit îmbrăcaţi şi probabil părinţii n-ar fi fost atât de docili, deşi românul se intimidează uşor în faţa autorităţii. Or, se ştie cât îi plac domnului preşedinte fastul, protocolul, solemnitatea, primirea cu ştaif, intonarea imnului, ochii umezi de emoţie ai directorilor şi profesoarelor.

Şcoala românească – sufocată de politicieni şi îmbisericită

Dar, dincolo de limba de lemn a lui Klaus Iohannis, în cazul căruia – ştim deja de multă vreme – spontaneitatea nu e tocmai punctul forte, rămâne să ne întrebăm cum a ajuns şcoala românească la cheremul politicienilor şi de ce acceptă profesorii statutul ăsta umilitor. Eu nu-mi aduc aminte ca în cei patru ani cât am fost elev la „Mihai Viteazul” să fi venit vreun politician la deschiderea anului şcolar şi, de altfel, tot festivismul ăsta cu „personalităţi” venite de la primărie (în cazul de faţă, alături de preşedinte a fost până şi primarul ales al Sectorului 2, Rareş Hopincă), de la minister, de la inspectorat, de la Arhiepiscopie nu exista. Se începea pur şi simplu anul şcolar, aşa cum e firesc şi cum se întâmplă şi în Marea Britanie, unde şi eu am predat o perioadă şi unde nu există nicio deschidere oficială a anului şcolar la nivel naţional, necum să mai vină şi parlamentari sau membri ai guvernului. Nu începeau orele chiar din prima zi, când se făcea doar dirigenţie şi se lua orarul, dar nici alte activităţi festiviste nu erau. Ar fi fost şi penibil, tinerii pe atunci, cel puţin la noi în liceu, nu suportau festivismul, vorbele goale, discursurile adormitoare, făceau mişto imediat. Festivităţile sunt pentru copii mici, pentru şcolile generale, nu pentru adolescenţi. Dar – cine ştie? – poate adolescenţii de azi sunt mai conformişti, mai puţin liberi. Şi încă ceva: nu existau preoţi, rugăciuni, „Te Deum”-uri şi alte slujbe, deşi ieşiserăm deja de 7 ani din comunism. La şcoala generală venea preotul de la biserica de alături, dar la liceu aşa ceva era de neconceput. Nu că ar fi fost elevii şi profesorii atei, dar pur şi simplu nu-i trecea nimănui prin cap că un preot ar avea ce să caute acolo: şcoala era şcoală, biserica era biserică. Această îmbisericire a şcolii a început masiv după anul 2000 şi a căpătat amploare în anii din urmă. A nu se înţelege că am ceva împotriva bisericii, dar trebuie să pricepem că, în contextul lumii în care trăim, nu toţi elevii mai sunt ortodocşi, nu toţi elevii mai sunt creştini şi nu toţi elevii mai sunt credincioşi, deci prezenţa preotului ortodox la o astfel de festivitate este cel puţin la fel de inadecvată ca şi discursul Preşedintelui României. Problemele şcolii româneşti sunt multe, grave şi complexe şi, evident, nu pot fi discutate aici, dar, pentru început, cred că mai puţină politică şi mai puţină biserică în şcoală ar face un imens bine acesteia din urmă. Ce mi-aş dori ar fi ca politicienii, inclusiv Preşedintele României, să stea departe de deschiderea anului şcolar sau universitar aşa cum au stat departe de sosirea lui David Popovici de la Olimpiada de la Paris după atacurile dure ale acestuia la adresa clasei politice. S-au temut atunci de ridicol şi de limba tăioasă a tânărului nostru campion şi bine au făcut. Ar fi excepţional dacă ar manifesta o astfel de teamă şi la şcoală şi nu s-ar mai înghesui în rândul întâi la începutul anului şcolar. Pentru asta avem nevoie însă de profesori, de directori cu coloană vertebrală ca David, care să nu se teamă să le spună politicienilor să lase felicitările şi festivităţile şi să-şi vadă de treabă. Sigur, David îşi permite să-i trimită pe politicieni la plimbare şi să-i mustre pentru promisiuni deşarte pentru că el e pe cont propriu şi nu depinde de finanţarea din pixul lor, în timp ce şcoala este fundamental dependentă de politicieni prin salarii, numiri de directori, de inspectori, aranjamente ale posturilor didactice etc. Sunt complicităţi masive create în zeci de ani de subordonare totală a şcolii faţă de politicieni şi e greu de crezut că, în viitorul apropiat, paradigma găunoasă în care funcţionează şcoala se va schimba. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp