Primele victime sunt profesorii

Foto: Profimedia

Fiecare început de an școlar aduce cu el și eterna discuție asupra reformei școlare. Marea reformă, cea pe care o așteptăm cu toții de la Revoluție încoace și care se tot anunță sub tot felul de forme, de la propuneri legislative la platforme cum a fost „România educată”. Din păcate, în ultimii ani nu au existat propuneri semnificative care să vizeze schimbarea mentalității și a modului în care ne raportăm la instituția școlară. Matematica este aceeași orice i-ai face, la fel și limba română. În schimb, modul în care este privită școala, în special de elevi, a ajuns să afecteze total procesul de transmitere și receptare a informației. Acest fapt derivă direct din incapacitatea elevilor de a înțelege că odată trecuți de poarta școlii se schimbă registrul. Elevii nu înțeleg că școala nu înseamnă acasă sau afară, în parc, sau pe unde mai umblă ei. Care e prima problemă care apare atunci când elevii intră la școală ca la ștrand?

Profesorul își pierde autoritatea. În general, discuția despre autoritatea profesorului e controversată, pentru că există oameni în spațiul public, părerologi de profesie, care atunci când aud discuții legate de faptul că profesorul trebuie să aibă o autoritate asupra elevilor sar imediat in sus și spun că asta înseamnă o întoarcere la perioada dictatorială. Raționamentul ăsta e prost de la început până la sfârșit. Prima lecție care se învață la școală, înainte de bastonașe și poezele, este că trebuie să asculți de nenea sau de tanti care este în fața ta. Prin acest mod se inoculează ideea că raportul afectiv nu contează în fiecare situație în care te afli. Pe românește, nu ne pasă dacă îți convine sau nu, pentru că toată viața o să fii in situații în care n-o să-ți placă, de la coada la primărie până la șeful agitat cu pretenții absurde. Trebuie să faci anumite lucruri care nu-ți plac pentru că asta înseamnă să trăiești într-o societate și nu în pădure.

Întrebarea e cum reușești să reinstitui respectul față de profesor și față de școală? Răspunsul e aproape de noi, dar e subiect tabu: uniforma. Din nou, și în acest caz se face imediat trimitere la perioada dictatorială și la sarafanele alea care arătau ca salopeta minerească. În mai toată perioada școlii am avut anumite cereri în ceea ce privește ținuta, pe care le-am urmat fără să realizez că, de fapt, mă supun unei uniformizări a ținutei. În clasele primare trebuia să vin fie cu cămașă albă, fie cu tricou cu guler care să aibă imprimată sigla școlii, în gimnaziu trebuia să am tricou fie alb, fie albastru, fără imprimeuri. În prima clasă de liceu a revenit tricoul alb cu guler și insigna liceului în piept, ca mai apoi, la liceul unde m-am transferat, să nu am voie cu blugi rupți. Excepție fiind ora de română, unde profesoara ne cerea să purtăm o vestă care era uniforma oficială a școlii, dar nu era obligatorie. Eu am făcut toate astea în 12 ani având în capul meu ideea că „uniforma e rea, bine că nu mai e”, fără să-mi dau seama că, de fapt, eu purtam uniformă. O propunere foarte bună ar trebui să vizeze reinstaurarea uniformei pe acest model. Deci nu, nu se întorc sarafanele, bentițele sau tunsorile de un anumit fel la băieți. Din partea mea băieții să aibă părul ca Florian Pittiș. Am spus că sarafanele nu trebuie să se întoarcă, dar nu văd care ar fi problema dacă băieții ar purta un sacou, fără să fie nevoie și de cravată. Bine, aici intervine ceva, am spus că la mine în liceu exista acea vestă care ținea loc de uniformă, dar nu se ținea cont de ea. Ideal ar fi ca odată cu reintroducerea uniformei să se țină cont de asta. 

Ăsta e cel mai bun mod prin care elevii vor înțelege că școala e una, ce e afară este alta. Încă ceva, alt tabu: telefonul. Cred că de vreo patru ani citesc constant în presă că a dat Ministerul o hotărâre și gata, elevii nu mai au voie cu telefoanele la oră. Nu se întâmplă asta, deși se poate foarte ușor rezolva situația cu un dulăpior – cum au toate clasele – în care să le pui și să le ai sub cheie. În liceu o singură profesoară ne cerea să punem telefoanele pe pervaz în timpul orei. Aveam colegi care luau un telefon vechi și-l puneau acolo, pentru că nu rezistau 50 de minute fără să dea cu degetul pe ecran. Dacă asta nu e dependență, nu știu ce e, dar trebuie rezolvată, iar ăsta e cel mai bun mod. Orice profesor poate să vadă când un elev stă pe telefon, așa că pot ei să lase deoparte șapte telefoane de acasă, dacă se vrea, nu o să mai funcționeze tehnica. Legat de acest aspect, am auzit voci, mai ales din partea părinților, că elevul trebuie să aibă telefonul asupra lui în permanență, că „Dacă se întâmplă ceva?” Dacă se întâmplă, există destui oameni care să înștiințeze părintele, iar așa suntem siguri că nu avem situații cum a fost aceea când un copil care chiulea și-a mințit părinții că au venit să-i vaccineze cu forța la școală, așa că sătenii au ieșit la atac și uite așa toată ziua a fost pierdută.

Dacă analizăm propunerile de până acum, vedem că ele se referă direct la „parentingul” care spune că dacă punem copilul să facă ce nu vrea îl stresăm și cine știe ce pățește. E o abordare dezastruoasă, pentru că nu poți să izolezi copilul și să facă doar ce vrea, iar dacă părinții nu sunt în stare să înțeleagă asta, atunci școala trebuie să o facă și să rezolve problema. Apropo de părinți, ei sunt una dintre problemele școlii. Au o atitudine care plasează profesorul în postura de bonă fără plată, care trebuie să aibă grijă de copil. La școala gimnazială unde am fost eu, o școală normală, de cartier, e un stimabil care dă în judecată în stânga și în dreapta, de la învățătoare la directoare, școală, inspectorat. Nu e numai asta, dar când nu-i convine ceva, replica este „Marș, mă!” Vă dați seama ce înțelege copilul lui, nu? Fac ce vreau, că vine tata și-i rupe pe ăștia. Situația este generalizată, indiferent dacă nu implică și violență verbală. Prin liceu, când o profesoară i-a spus unei colege că dacă nu învață nu va avea niciun fel de carieră și că e păcat să nu se ocupe de asta, colega i-a spus unei alte fete din clasă, după ce profa a ieșit: „Lasă, că vine mama la școală!” Părintele n-are decât să-și plimbe copilul în combinezon cât vrea pe stradă sau pe unde umblă, la școală nu se poate. Autoritatea profesorului a dispărut și fiindcă vine instant părintele să facă scandal, având girul tacit al directorului, care vrea să pună repede batista pe țambal, nu cumva să apară vreun conflict și să piardă fotoliul și leafa.

Acum că am lămurit situația cu modul în care elevii se raportează la școală și de ce trebuie schimbat cu totul, se cuvine să vorbim și despre materia predată. Există două cursuri care ar trebui introduse în toate școlile, fără caracter opțional: educația financiară și educația juridică. Pot fi și comasate. Eu le-am făcut pe amândouă, cel de educație juridică era după un manual scris de judecătorul Cristian Danileț. Scopul este unul practic, prin acest mod copiii să învețe cum funcționează banii, astfel tot felul de guru de tipul Andrew Tate sau Selly să nu mai aibă o priză așa de mare. În acest mod vor învăța că salariul unui profesor nu este scuză să nu-l respecți, așa cum e acum. Educația juridică va prilejui un cadru prin care elevii să învețe că există niște legi care trebuie respectate. Mi-aduc aminte că la prima oră de educație juridică am fost lămuriți foarte clar că necunoașterea legii nu este o justificare. „N-am știut, șefule!” nu valorează nimic în fața unui judecător. Cu ocazia asta elevii află și ce pățești dacă bei în parc, te urci drogat la volan ca ăla de la 2 Mai sau mergi cu 200 de kilometri pe oră așa cum merge Selly.

Mai există un lucru care ar trebui introdus, de fapt reînființat, este vorba de școlile profesionale. Nu toți oamenii au înclinații spre domeniile teoretice, intelectuale, iar acest lucru nu e o rușine. A fi instalator, electrician, mecanic sau sudor nu înseamnă că ești un cetățean de mâna a doua, așa cum încearcă părinții să le transmită copiilor. Vorba unui prieten, profesor, care mi-a spus că regretă enorm că nu a urmat o școală de meserii, că acum ar fi câștigat mai bine. Există în acest moment o formă de învățământ dual, care e un fel de liceu de meserii, dar nu este promovat destul și trebuie extins. Promovarea acestui tip de învățământ poate să facă să dispară reticența părinților. Când vezi că un instalator câștigă mai bine decât tine probabil că te pune puțin pe gânduri. În instituțiile de învățământ dual există și varianta ca elevii să poată susține bacalaureatul și să urmeze o facultate, doar că durează cu un an mai mult, așa că nu văd care ar fi problema.

Să discutăm și despre profesori. Examenul de titularizare este cea mai bună dovadă că cei din Ministerul Educației habar nu au care este realitatea. Am văzut bibliografia pentru titularizarea de la limba engleză. Conține literatură și critică literară la nivel de doctorat, asta deși în școală se studiază gramatica, nu literatura. Similară este situația de la română. N-ar fi logic să vezi dacă profesorii cunosc foarte bine materia pe care trebuie s-o predea, și nu alte lucruri?

Legat de relația cu elevii, ar trebui să revină posibilitatea ca profesorul să poată cere unui elev să părăsească sala în cazul în care deranjează ora. Nu-i îngrădește dreptul la educație, așa cum cred unii, ci procedează în consecință cu un elev care refuză acest drept și îl refuză și celorlalți. Am văzut că se introduce „sala de detenție”, preluată probabil din SUA. S-ar fi putut găsi un nume mai bun, dar dacă asta înseamnă că profesorul poate să trimită acolo elevii despre care vorbeam, decizia e bună. Poate cu ocazia asta citesc ceva.

Apropo de citit, aici profesorii sunt prinși la mijloc. Știți faimoasele comentarii pe care le tocesc elevii pentru bac? Din păcate, ăsta este singurul mod prin care profesorii pot încerca să-i ducă pe elevi la o notă bună, asta pentru că trebuie să se supună Ministerului și încâlcelilor birocratice de acolo. Totuși, ar putea să se străduiască mai bine în așa fel încât elevii, chiar dacă trebuie să rețină comentariile, să le înțeleagă.

Sunt multe de spus despre școala românească. Am încercat să pun accent pe cea mai mare problemă, adică aceea că școala nu mai este receptată ca o instituție cu scop clar, care trebuie tratată în consecință. Aici trebuie lucrat mult, iar Ministerul Educației trebuie să înțeleagă că victimele imposturii intelectuale de acum – o profesoară o numea „prostituție intelectuală” – sunt în primul rând profesorii, apoi elevii. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp