Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Intersecții pe str. Timpului

Domnul Pintilie, filme ce n-au fost să fie

 În mitologia cinematografică românească, Reconstituirea este Filmul Interzis prin excelență. Auzisem de el în adolescență, asta, că e interzis, fără să-mi poată spune cineva mai mult decât „face mișto de milițieni”. Și totuși, prin `75-`76, l-am descoperit în programul Cinematecii Union, unde-mi petreceam mare parte din existență.

Când l-am văzut prima oară, mă gândeam că voi participa la un act subversiv împotriva comunismului. Unii, la 20 de ani, deveneau comuniști, eu fusesem, din copilărie, și acum mă despărțeam de comunism. 

N-am fost dezamăgit, dar surprins, da. În toată Reconstituirea nu se rostea cuvântul Partid, comunist nici atât. Autoritățile, milițienii, procurorul nu apăreau ca niște bestii ale dictaturii, ci, mai degrabă, ca niște birocrați, unii cretini, alții cinici, care fac o treabă cenușie, de rutină, dornici să termine cât mai repede și să plece acasă. Mai „tare” în sensul ăsta fusese Puterea și Adevărul, film de propagandă pentru persoana lui N. Ceaușescu. Mi-am zis că o cheie pentru o interpretare mult mai „rea” ar putea fi ce îi spune procurorul doctorului Paveliu în germană, fără să traducă, diegetic, cineva: „Mensch, aergere dich nicht”. Ceea ce am constatat că înseamnă „Omule, nu te supăra”, denumirea unui popular joc german cu piese și zaruri, „Nu te supăra, frate!” în versiune românească. Deci, un îndemn amical la conformism, la supunere fără gălăgie, chiar dacă ești scos de pe tablă ca o piesă de plastic. Dar nu mai mult... 

Finalul însă, după ce s-a sedimentat o vreme în mine, m-a făcut să simt sensul înfiorător al filmului lui Pintilie: comunismul nu e numai un rău politic, e un rău uman. Un om, doi, pot fi buni și frumoși; masa, temelia comunismului, e întotdeauna urâtă, stupidă și crudă. Ea este cea care ucide în ultimă instanță, dincolo de brutele regimului.

20 de ani mai târziu, altă „vizionare” în premieră: mă aflam față în față cu Lucian Pintilie, în sediul Filmex, o casă cu etaj obosită, prin spatele Ateneului. Se uita la mine curios, o curiozitate nu mult mai mică decât cea cu care îl priveam eu.

Doamna Geta Dimisianu mă sunase să-mi spună că Pintilie a întrebat-o cine ar putea să-i scrie un scenariu pentru un film despre Revoluție. Și că eu aș fi cel mai potrivit, prin urmare să mă pregătesc de o întâlnire cu Maestrul. Am acceptat fără șovăire, nu atât pentru că mă pasiona scenariul, cât fascinat de posibilitatea de a vorbi despre film cu unul dintre foarte puținii regizori români pe care îi admiram.

A fost mai întâi o scurtă convorbire telefonică, dominată de ideea în cât timp pot să livrez produsul. Cum aveam deja niște ani de gazetărie de linia întâi în spate, n-am cerut un termen, am întrebat, umil-arogant, ca un maître d`hotel: „Când doriți să fie gata?”. A mustăcit, i-a plăcut. „Plec la Paris și mă întorc peste trei săptămâni. Poți să mi-l dai atunci?”. „Nicio problemă, am înțeles, în trei săptămâni îl veți avea”.

Aș fi spus da și dacă zicea o săptămână. Ajunsesem redactor-șef al celui mai mare ziar al țării, fără să fi avut vreo tangență cu jurnalismul înainte de 1990, acceptând și rezolvând sarcini despre care, în primul moment, nu știam nimic. Aici nu era cazul, scriitor eram, dinainte de `89 și de când m-am născut, dar literatură, care-i altceva decât gazetăria, nu mai scrisesem de multă vreme – mă încerca anxietatea că mi-a înțepenit stiloul. Și mai era vorba și de scenariu, care-i altceva decât proză...

„Scenariul ăsta ar fi trebuit să mi-l dai acum 20 de ani”, zice Pintilie lăsându-se pe spate în fotoliu, cu opera subsemnatului în față. N-am priceput. Cum să-i dau eu în anii `70 o ficțiune despre România anilor `90, cu Revoluția înăbușită, Ceaușescu rămas la putere și Timișoara o zonă în care se intră numai cu pașaport special, căci asta era Timp mort? Așa că am întrebat respectuos: „De ce?”. 

„Pentru că nu mai pot să fac un film ca ăsta. Mi-a trecut vremea. Fiecare film are vremea lui într-o viață de regizor. Nu poți să-l faci nici mai devreme, nici mai târziu. Sau îl faci, și îl faci prost. Filmul vine el spre tine, când vrea el, nu când vrei tu. Trebuie doar să-l simți”.

„Adică, dacă Fellini făcea La dolce vita în 1954, în loc de La strada, sau în 1970, în loc de Roma, ar fi ieșit un film prost?”.

„Închipuie-ți că da. Știi cine ar putea să pună pe ecran sians ficsionul dumitale? Sokurov”.

Asta nu era rău. Alexander Sokurov venea în descendența lui Tarkovski. Îi văzusem într-o noapte, împreună cu Nedelciu, un film care îmi plăcuse, Ziua Eclipsei; Mircea era chiar entuziasmat. Ce-a făcut după aceea Sokurov, inclusiv premiatul Faust, sau estetizantul Arca rusă, mi s-au părut bune tehnic, „la rece”, fără să mă emoționeze. Dar atunci, am luat-o drept compliment.

„Și eu n-am lucrat niciodată pe literatură SF”.

„Tarkovski, tătânele lui Sokurov, a lucrat, din greu”, am zâmbit obraznic. Timp mort e o specie de ficțiune simulativă, o ucronie, un timp care ar fi putut să fie, domnule Pintilie...”.

(Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că în discuție erau, fără să fie numite, două concepte antice grecești despre Timp: Chronos și Kairos. Primul ține de cuantificarea timpului și ordinea evenimentelor – cronologie. Al doilea este calitativ, înseamnă timpul din zicerile: „I-a venit timpul”, „E timpul”, „I-a trecut vremea”, „Timpul n-a mai avut răbdare”. Kairotic e timpul din Ecleziast: „Pentru toate există o vreme/Și orice lucru de sub ceruri își are timpul său/un timp pentru a te naște și un timp pentru a muri/un timp pentru a sădi și un timp pentru a smulge/un timp pentru a ucide și un timp pentru a vindeca”. Kairos presupune o perspectivă asupra unei întregi vieți sau epoci, marcând momentele deosebite care duc la o zeitate primordială, tot grecească, Ananke, sora și soața lui Chronos. Zeița Destinului. Dacă ar fi vorbit românește, Tarkovski i-ar fi spus „Timp cu pecete”).

„O fi, dar mie-mi trebuie ceva vizual, real, de care să mă sprijin. Dumneata ai un stil deosebit de auster, ideatic, descărnat aș zice. Eu am nevoie de niște detalii. Ca să producă artă, realitatea trebuie modificată, puțin, nu mult, în anumite puncte, restul îl lași să curgă. De pildă, când femeia în salopetă...”.

„În costum de schi...”.

„Așa.., mă rog..., în salopetă de schi..., se spală la chiuvetă cu apă rece, am nevoie de sânii ei, să oscileze liber”.

Am tăcut niște secunde înainte să glăsuiesc.

„Ăsta ar fi un semn sexual care deviază personajul de la profilul pe care i l-am construit”.

„Dragă, să ne înțelegem, eu când fac un film scenariul e scenariu, dar filmul e al meu, îl fac eu, așa cum îl văd”.

„Bineînțeles, aveți tot dreptul să faceți asta, dar și eu am dreptul, domnule Pintilie, să țin la textul pe care l-am scris. Prin urmare, îl iau înapoi și vă salut cu tot respectul”.

A zâmbit a bunic.

„Nu, stai puțin, eu ți l-am comandat, dumneata l-ai executat. Prin urmare, ți-l cumpăr și o să-l dau unui regizor mai tânăr să-l facă”.

L-am privit lung și direct.

„Domnule Pintilie, nu sunt mulți inși în orașul acesta care să-mi ceară să fac ceva, să mă cheme undeva și eu să mă și duc. Am scris acest scenariu pentru că mi l-a cerut Lucian Pintilie. Altfel, îmi vedeam de treburi. Nu mă interesează alt regizor. Dar cred că e un text bun. Prin urmare, o să fac eu filmul, cu mijloacele mele. Sunt onorat că v-am cunoscut”.

Atunci chiar a râs.

„De ce răspunzi dumneata exact așa cum aș fi răspuns eu când eram de vârsta dumitale? Este o întrebare, domnule Popescu”.

 Este, și mi-a rămas în minte. Ulterior, domnul Pintilie a descoperit un scenariu pe placul său și a realizat un film de actualitate postrevoluționară, despre mineri și mineriade, numit Prea târziu. Am ezitat oleacă înainte să scriu despre el, având în vedere întâlnirea ce tocmai v-am povestit. După care, am produs o cronică – cruntă, ce-i drept. S-a supărat rău, așa că m-a certat pe aproape 10 pagini din volumul bricabrac. Pe care mi l-a trimis, totuși, cu dedicație.

Apoi ne-am mai contrat, și domnul Pintilie m-a iertat, de câteva ori de-a lungul vremii. Aș putea spune că a fost o polemică între un mare artist al spectacolului și un scriitor, dacă n-aș ști ceea ce puțini au fost curioși să afle: Lucian Pintilie este și un scriitor de prim raft. Dacă vreți să vă convingeți, citiți fragmentul de mai jos, dintr-un scenariu după Colonia penitenciară a lui Kafka, în care și despre Kairos e vorba, scris de Pintilie la Belgrad, în 1973. Acest scenariu nu a fost niciodată ecranizat. Dar, oare, mai era nevoie?

                                                Colonia penitenciară

                                                    (fragment)

Și va urma, în sfârșit, cuvîntul dumneavoastră. Nu știu cum voi suporta încordarea orelor ce le mai am de așteptat. În cuvîntarea dumneavoastră nu trebuie să vă rețineți; faceți gălăgie în jurul adevărului, aplecați-vă peste balustradă; urlați, da, da, urlați-i comandantului în față părerea dumneavoastră, părerea dumneavoastră de nezdruncinat.

Dar poate că nu vreți acest lucru, nu corespunde caracterului dumneavoastră, poate că în patria dumneavoastră se adoptă altă atitudine în asemenea situații – și așa e bine, este întru totul satisfăcător; nu vă ridicați în picioare, spuneți doar câteva cuvinte, murmurați-le doar atît cît să fie auzite de funcționarii așezați dedesubt; este destul; dumneavoastră nici nu trebuie să vorbiți despre lipsa publicului la execuție, despre roata care scîrțîie, despre cureaua ruptă și despre dezgustătorul căluș de pîslă; nu, toate astea rămîn în seama mea, și vă rog să mă credeți că, dacă nu-l voi face cu spusele mele să fugă din sală, măcar îl voi sili pe comandant să cadă în genunchi și să recunoască: „Mă plec în fața ta, bătrîne comandant”. Ăsta e planul meu; vreți să mă ajutați să-l aduc la îndeplinire? Bineînțeles că vreți; ceva mai mult: trebuie!

Ofițerul l-a prins pe explorator de amîndouă brațele, ca într-o menghină de fier, îl privește fix în ochi, respirînd greu. Ultimele fraze le-a urlat atît de tare, încît și soldatul și deținutul au devenit atenți; cu toate că nu înțeleg nimic, s-au oprit din mîncat, privind spre explorator, mestecînd din gură în virtutea inerției.

Și în ultima clipă posibilă, exploratorul spune așa cum trebuie:

-Nu!

Ofițerul clipește de mai multe ori, fără a-l slăbi din ochi.

-Vreți neapărat o declarație? întreabă exploratorul.

Ofițerul aprobă din cap, fără un cuvînt.

-Sînt un adversar al acestei proceduri, continuă exploratorul; încă înainte de a-mi fi făcut confidențe – de care, firește, nu voi abuza în nici un caz –, am chibzuit dacă am dreptul să intervin împotriva acestei proceduri și dacă intervenția mea ar putea avea vreo șansă, cît de mică, de succes. Dumneavoastră m-ați ajutat să-mi lămuresc calea de urmat, fără însă a mă fi întărit și mai mult în hotărîrea mea; dimpotrivă, convingerea dumneavoastră sinceră m-a emoționat, chiar dacă nu m-a putut atrage pe o cale greșită.

Ofițerul a rămas mut. Niciodată pînă acum expresia lui nu a fost mai inocentă, mai dezarmată, mai neînțelegătoare, mai pură (monstruosul a fost sublimat pînă la puritate). Aproape clătinîndu-se se îndreaptă spre mașină, se apucă de una din barele de alamă și privește în sus, puțin aplecat înainte, ca și cum ar verifica dacă totul e în ordine.

Apoi privește în jos, spre mașină – spre cadavrul iubitei sale, o mîngîie încet, îndelung –, cu expresia de o sfîșietoare seninătate a marilor martiri în fața nedreptăților istoriei.

Soldatul pare a se fi împrietenit definitiv cu osînditul – acesta îi face un semn, oricît îi era de greu din cauza curelelor strîns legate, și soldatul se apleacă spre el, condamnatul îi șoptește ceva, iar soldatul dă din cap.

Exploratorul se apropie de ofițer și-i vorbește aproape sfios, încercînd să îndulcească duritatea deciziei sale.

-Voi spune comandantului părerea mea asupra procedeului, dar nu în cadrul unei ședințe, ci între patru ochi; sigur că el va decide după aceea (și începe să se bîlbîie, să caute stingherit cuvintele); de altfel, nici nu mai rămân atîta vreme aici, încît să mai pot fi invitat la o ședință; plec chiar mîine dimineață sau, în orice caz, mă îmbarc în zori.

Ofițerul pare să nu-l fi auzit. „Așadar, procedeul nu v-a convins” – vorbește el ca pentru sine, zîmbind trist de tot.

-Atunci a sosit vremea – spuse el într-un tîrziu și ridică spre explorator ochii săi limpezi.

-A sosit vremea pentru ce? întreabă exploratorul neliniștit, dar nu primește nici un răspuns.

-Ești liber – se adresează ofițerul condamnatului într-o limbă străină, inexistentă, cu sunete aspre, guturale.

Acest text va fi tradus și subtitrat.

Expresia tîmpă, neîncrezătoare a condamnatului.

-Ești liber – repetă ofițerul (din nou apare traducerea pe ecran).

Chipul condamnatului prinde a se însufleți. Începe să se smucească atît cît îi permitea grapa.

-Îmi rupi curelele, stai liniștit, că te rănești, îți dau drumul îndată, spune ofițerul rîzînd.

Apoi ofițerul îi face semn soldatului și împreună se apucă de treabă. Condamnatul rîde tîmp singur, în tăcere, întorcînd fața cînd la stînga spre ofițer, cînd la dreapta către soldat, apoi rînjește fericit exploratorului.

-Liniștește-te, liniștește-te, – îl calmează surîzînd ofițerul, bătîndu-l pe umeri, parcă ar calma un cîine excitat, fericit de sosirea acasă a stăpînului.

-Scoate-l afară! – îi poruncește ofițerul soldatului. Fii cu băgare de seamă, să nu-l zgîrie grapa.

Îl scot împreună afară. Dar din pricina nerăbdării, condamnatul se alege, totuși, cu cîteva zgîrieturi pe spinare.

Din clipa aceasta, ofițerul nu-i mai acordă aproape nici o atenție. Se îndreaptă spre explorator, scoate din nou la iveală mica tașcă de piele, răsfoiește în ea, găsește în cele din urmă foaia căutată și i-o arată.

-Citiți, spune ofițerul.

-Nu pot, răspunde călătorul, am spus doar că nu pot citi aceste foi.

-Uitați-vă bine la foaia asta – ripostează ofițerul și vine alături de explorator, pentru a citi împreună cu el.

Dar nici acest lucru nu e de vreun folos; ofițerul își trece degetul mic la o oarecare distanță pe deasupra hîrtiei (scrisul sacru nu trebuie atins cîtuși de puțin) și încearcă să-i ușureze astfel exploratorului cititul.

Exploratorul își dă toată silința, pentru a-i fi măcar în felul acesta agreabil ofițerului (buzele lui parcă articulează niște fragmente de cuvinte), dar nu izbutește să citească.

Ofițerul începe să silabisească scrisul – ca un învățător care oferă un sprijin unui copil înapoiat. După primele silabe, controlează efectul pe fața vizitatorului – a prins sensul, ori nu? Silabisește pînă la capăt.

Stînjenit, exploratorul face eforturi foarte mari, urmărind mai mult buzele ofițerului decît hîrtia încifrată (e ca o lecție penibilă de recuperare a unui handicap mental).

 -Fii drept! Așa zice aici – spune dintr-o dată, nerăbdător ofițerul. Acum puteți citi, fără îndoială (fișa pe care i-a arătat-o – și care se va vedea în plan detaliu – e fișa unei mașini electronice, cu complicate ideograme, bineînțeles absolut indescifrabile).

Exploratorul s-a aplecat atît de mult asupra hîrtiei, încît ofițerul o îndepărtează repede, cu spaima de a nu fi atinsă. Exploratorul nu mai spune nimic, a renunțat, se vede limpede că nu a izbutit să descifreze nimic.

-Fii drept, așa zice aici – repetă ofițerul.

-Așa o fi, răspunde exploratorul, cred că asta scrie.

-Bine, răspunde ofițerul, satisfăcut măcar în parte. Și se urcă pe scara aparatului de tortură, cu foaia în mînă.

Așază foaia cu multă grijă în desenator și începe să modifice complet dispozitivul angrenajului; e o muncă îndelungată, anevoioasă, trebuie reglate rotițe mici de tot, uneori capul ofițerului dispare cu totul în desenator, atît de minuțios trebuie verificat mecanismul. Această imagine e în contre-jour, albită de soarele care a risipit ceața complet.

Orbit de soare, cu capul aplecat pe spate, vizitatorul urmărește munca ofițerului.

Soldatul și condamnatul, acum prieteni desăvîrșiți, descoperindu-și unul în celălalt o străveche solidaritate țărănească, au de lucru împreună.

Cămașa și pantalonii osînditului, care se află în fundul gropii, sînt pescuite de soldat cu vîrful baionetei. Cămașa e îngrozitor de murdară și condamnatul o spală în hîrdău.

Aceeași imagine – supraexpusă, aureolată de lumină. În vîrful aparatului – comandantul, preparînd noua misiune a aparatului.

Osînditul a îmbrăcat pantalonii și cămașa. Soldatul și osînditul rîd cu poftă, pentru că hainele sînt spintecate de sus pînă jos și-i descoperă goliciunea.

Osînditul începe (probabil, se simte obligat să-l distreze) un fel de dans grotesc, imitînd o femeie în jurul soldatului, rotindu-se în cerc, așa, cu hainele spintecate, în timp ce soldatul bate încet ritmul cu palmele pe blidul întors, așezat pe genunchi.

Scena o realizează în surdină, oarecum rezervat, din pricina prezenței domnilor.

Ofițerul a terminat sus, îmbrățișează cu privirea toată valea, apoi aparatul, gata pentru noua misiune, închide capacul desenatorului, coboară, se uită în groapă, se duce la hîrdău pentru a-și spăla mîinile, observă murdăria respingătoare a apei, însă, după ce și-a băgat mîinile înăuntru, și le retrage, privindu-le cu oroare, rămîne cîteva clipe șovăind cu brațele desfăcute, cu degetele mîinii răsfirate, neștiind ce să facă mai departe, îngenunchează în nisip, își vîră mîinile pînă la cot în nisip, apoi se ridică în picioare și începe să-și descheie nasturii de la tunică.

Astfel îi cad jos cele două batiste de damă, pe care le vîrîse sub guler.

-Uite-ți batistele, spune el și i le aruncă osînditului. Apoi i se adresează surîzînd exploratorului, explicînd:

-Cadouri de la femei.

El împăturește cu grijă fiecare obiect de îmbrăcăminte, ba chiar mîngîie cu degetele fireturile tunicii și îndreaptă un eghilet. Dar îndată ce termină cu împăturitul plin de delicatețe și grijă al unui obiect, îl aruncă numaidecît în groapă, cu un gest nerăbdător. Ultimul lucru care-i rămîne e sabia scurtă, cu centironul. Scoate sabia din teacă, o frînge, adună totul laolaltă – fragmentele sabiei, teaca și centironul – și le aruncă atît de violent, încît zăngăne jos, pe fundul gropii.

Soldatul și condamnatul nu-l bagă în seamă. Condamnatul e fericit că și-a recuperat batistele, soldatul însă i le-a înhățat și le-a fixat sub centiron; condamnatul încearcă să și le reia, dar soldatul e vigilent. Se luptă astfel, multă vreme, în glumă. Hîrjoana lor are și o nuanță erotică, mizerabilă, cu atît mai mult cu cît alături de ei se oficiază un act de o frumusețe absurdă, monstruoasă, dar absolută.

Iată-l, acum, s-a dezbrăcat gol pușcă. Are trupul limpede, grafic, cu pîntecul supt, coastele puternic reliefate, așteptînd binecunoscuta crestătură de lance; este trupul atletic și ascetic, în același timp, al martirilor și al sfinților (în forma lui cristalină, principiul răului se confundă cu principiul binelui).

Exploratorul își mușcă buzele, dar nu spune nimic.

Abia acum, cînd ofițerul a rămas gol de tot, au devenit și cei doi atenți. Au încetat hîrjoana, condamnatul în special pare pătruns de presimțirea unei mari întorsături. Aceasta ar putea fi, deci, răzbunarea. Pe chipul lui se instalează un rîs vulgar, tăcut, cu gura pînă la urechi, care nu se va mai stinge pînă la sfîrșit.

Ofițerul se îndreaptă spre mașină. Gesturile lui sînt gesturi de ritual absolut. Parcă are o putere magică asupra aparatului (el încearcă să facă din propria sa tortură și moarte o capodoperă de perfecțiune).

Abia atinge grapa, și aceasta se ridică și se lasă de mai multe ori, pînă cînd atinge înălțimea potrivită pentru a-i face loc dedesubt. Intră apoi sub grapă. Abia a atins marginea patului, și acesta a început numaidecît să vibreze.

Călușul de pîslă îmbibat i se apropie încet de gură.

Ofițerul încearcă să-și răsucească capul; instinctiv, nu dorește să-l accepte, dar mecanismul e implacabil, i-a astupat gura și el prinde supus călușul cu dinții.

Plan de sus, plonjat, din vîrful aparatului de tortură. Mai limpede acum apare frumusețea grafică a corpului întins pe patul de tortură. Curele atîrnă în părți, desfăcute; execuția fiind liber consimțită, nu era nevoie ca ofițerul să fie legat cu ele.

Dar condamnatul vede curelele libere și, făcîndu-i semn grăbit soldatului, aleargă spre mașină să-l lege pe ofițer.

Plan apropiat. Ofițerul a întins un picior pentru a împinge manivela ce trebuie să pună în mișcare desenatorul. Degetul piciorului aproape a atins manivela, cînd, cu o mișcare brutală, piciorul este ridicat, deplasat și legat în curea.

Prim plan. Capul ofițerului, cu gura astupată de călușul de pîslă. Ochii lui sunt cuprinși de groaza că ar putea fi împiedicat să facă din moartea lui o capodoperă de puritate ideologică și tehnică.

Plan detaliu. Vîrful degetului încă mai încearcă să atingă manivela, dar acum distanța e mare. De altfel, totul e inutil, pentru că mașina s-a pus deja în mișcare.

Patul trepidează, ácele desenează pe pielea ofițerului, grapa oscilează în sus și în jos.

Soldatul și condamnatul se învîrt în jurul mașinii. Condamnatul în special e cel mai însuflețit, totul îl interesează la mașină; se lasă cînd jos pe vine, cînd se ridică în vîrful picioarelor, mereu cu degetul arătător întins, pentru a-i arăta ceva soldatului.

Exploratorul e cuprins de un sentiment penibil.

-Duceți-vă acasă – le spune el, dar ei nu pricep. Acasă!... Acasă! repetă el în limba lor guturală, bizară, și însoțește cuvintele de un gest foarte expresiv.

Soldatul ar fi gata s-o facă, dar condamnatului i se pare ordinul acesta ca o pedeapsă, poate mai crudă decît aceea care-i fusese destinată înainte.

Urmează o scenă de pantomimă în care condamnatul se roagă, imploră cu mîinile împreunate, să-l lase de față, însoțindu-și pantomima cu sunete scurte, ca niște grohăituri, iar cînd vede că exploratorul rezistă, cade în genunchi, îi îmbrățișează plîngînd picioarele, cerîndu-i grația de a asista pînă la capăt la torturarea ofițerului.

Exploratorul îl împinge cu piciorul la pămînt. Deodată, aude un zgomot sus, în desenator. Privește într-acolo.

Plan detaliu al desenatorului. Un zgomot puternic, un horcăit de mecanism stricat. Capacul desenatorului se ridică încet, încet, ca un capac de sicriu. Apar dinții unei roți, care saltă în sus, în curînd apare roata întreagă (fragmentul care urmează va fi filmat cu încetinitorul, totul va fi ca un lent balet mecanic). Roata se învîrte pînă la marginea desenatorului, cade jos, plutind în aer, se duce de-a dura pe o porțiune de nisip, după care rămîne culcată pe lat. Între timp, mai iese la iveală încă o roată, după care urmează și altele, mari și mici, repetînd aceeași mișcare de plutire lentă în aer. Toți trei s-au retras în jurul eșafodajului pentru a nu fi loviți de roți, și privesc ca pe un foc de artificii acest spectacol de zboruri lente de roți prin aer, apoi rostogolitul lor ritualic prin nisip.

Dar încetul cu încetul, condamnatul intră într-o stare de vrajă; începe să alerge (filmat tot cu încetinitorul), fascinat de roți, vrea să prindă cînd una, cînd alta. Dar abia apucă să prindă o roată, pentru că o părăsește înspăimîntat – o alta coboară amenințător din cer și începe să se rostogolească în jurul lui.

Apoi zborul roților încetează, mașina funcționează un timp în liniște (pînă aici, se filmează cu încetinitorul).

Cînd exploratorul privește din nou grapa, observă cu groază că s-a dereglat complet, că acum nu mai scrie, ci doar înțeapă, iar patul, vibrînd, îl împinge doar în sus și-l înfige în ace. Exploratorul vrea să intervină și întinde mîinile înainte.

Deodată, grapa se deplasează lateral, cu trupul ofițerului înfipt în ace, cum se întîmplă de obicei în ceasul al doisprezecelea.

Sîngele curge în mii de șiroaie, dar nu mai e amestecat cu apă (micile țevi de apă nu au mai funcționat).

Și ultima misiune tehnică a mașinii dă greș: trupul ofițerului nu se desprinde din acele lungi, ci rămîne atîrnat deasupra gropii, fără să cadă în ea, lăsînd doar să i se scurgă sîngele. Grapa a rămas atîrnată deasupra gropii.

-Puneți odată mîna și dați ajutor! – strigă exploratorul soldatului și osînditului, și apucă el însuși de picioarele ofițerului, încercînd să-i desprindă trupul, încet, din ace.

Dar cei doi nu se pot hotărî să se apropie.

-Veniți aici, secăturilor!... Ajutați-mă! – urlă încă o dată exploratorul, acum mînjit pe mîini și pe costum de sîngele ofițerului.

Dar cei doi nu se mișcă, încremeniți la marginea eșafodului.

Exploratorul, roșu de furie, lasă corpul însîngerat al ofițerului să atîrne deasupra gropii, se îndreaptă spre cei doi, culege din mers de pe jos cravașa de piele a ofițerului.

-Ajutați! – spune el în limba străină (în josul ecranului, apar cuvintele traduse).

Cei doi nu se clintesc. Exploratorul ridică cravașa și începe să-i lovească cu furie (iată-l și pe el, european luminat și sentimental, integrat în automatismul sau în necesitatea unor gesturi feudale). Biciuiți, cei doi se hotărăsc să-l ajute, se apropie împreună de ofițer, îi ridică trupul pentru a i-l desprinde încet de sub grapă. Privirea ofițerului e fixată înainte, vede ceva care i-a dilatat pupilele, poate spiritul comandantului, oricum, privirea are o fantastică intensitate.

Exploratorul întoarce privirea, după cea a ofițerului, încercînd să descifreze ce anume a intensificat atît de puternic strălucirea ochilor săi. (Voi utiliza, aici, cel mai lung transfocator posibil. Imaginea pornește din dreptul gropii; imaginea lunecă deasupra molozului în care sînt amestecate vestigiile timpurilor glorioase de altădată, deasupra gropii, deasupra bălții verzi, coclite, deasupra nisipului văii, mai încet deasupra primelor pietre care marchează începutul pantei acestui crater, și mai încet se apropie acum de un bolovan alb, luminos, de o nemaipomenită frumusețe și simplitate, șlefuit parcă o viață întreagă de Brâncuși, aproape s-a oprit în dreptul acestei embleme «oare asta a văzut în ultima clipă ofițerul?», dar, totuși, după o șovăială, trece infinit de încet deasupra bolovanului străveziu, pipăind pămîntul mai departe, pînă încremenește în dreptul șobolanului strivit, cu mațele scoase de patul puștii).

(Ed. Albatros, 1992)

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult