Pentru practicienii dreptului, în imensa lor majoritate (judecători și avocați în special) materia „drept fiscal” este una aridă, considerată în cel mai luminat caz un rău necesar, iar în cel mai întunecat apanajul consultanților fiscali, oameni de cifre, calculați și meticuloși, de încredere nu atât a pătrunde cu înțelegerea tainele deciziilor de impunere sau ale declarațiilor recapitulative, cât pentru a te ajuta să te debarasezi de problemă cât mai repede, prin plată, în calitatea ta de cetățean cinstit. Și nu prea poți sa-i contrazici, trăind viața de zi cu zi a cetățeanului care, atunci când primește o poprire de la ANAF, devine brusc contribuabil.
Nici printre consultanții fiscali nu există unii care să se specializeze în toată aria Codului Fiscal, diviziunea muncii și specializarea apărând ca o necesitate mai mult de ordin igienic decât voluntar – cine oare ar avea un cap atât de mare încât să încapă impozitul pe venit/profit, TVA sau accize, fără a mai vorbi de aspecte extra Cod Fiscal, care ating arta mai ceva ca alchimia, precum prețurile de transfer. Și chiar dacă ar exista un asemenea cap luminat, doar cu „biblia” Codului Fiscal nimic n-ar reuși, poate cel mult o autodisciplinare a conduitei. Fiind însă atât de stufos chiar și pentru cunoscători, gardienii Revoluției fiscale tot i-ar găsi nod în papură.
Și aici intervine „frumusețea” ascunsă a unui alt Cod. Căci ce ar fi Evangheliile fără Faptele Apostolilor sau Codul Fiscal fără Codul de Procedură Fiscală? Cum de fisc și de moarte nu poate scăpa nimeni (iar romanii spuneau ceva și mai spumos, în materie de moșteniri – Fiscus post omnes, deci un fel de cine râde la urmă, râde mai bine), s-ar putea spune că gradul de civilizație al unei societăți se poate măsura nu prin numărul de tramvaie sau tonele de oțel pe cap de locuitor (cititorii de peste 40 de ani își amintesc de ce), ci prin posibilitatea acelui contribuabil forțat la contribuție de a se apăra de abuzurile statului.
Și când spun contribuabil nu mă gândesc doar la omul de rând de pe stradă, dar și la antreprenorul cu un IMM care dă de lucru și își bate capul să plătească unul - două salarii, la SRL mijlociu care dă de lucru unei comune sau unui orășel mai mic și chiar la acel „mare contribuabil”, care ține în spate o parte a economiei și care are o structură specială din ANAF care se ocupă de el, dar căruia i se aplică principiul că „are de unde”, deci trebuie să-i luăm ceva. Brațul lung al ANAF îi „mângâie” părintește pe toți, de la mic la mare, folosind o armată de inspectori și funcționari pe care îi îndoctrinează (sau reciclează, cum se spunea pe stil vechi), că mai totdeauna contribuabilul este un hoț, reaua credință fiind prezumată în locul bunei credințe.
Ce-i de făcut? Nikolai Gavrilovici Cernășevski își imagina în 1863 o mișcare revoluționară, cu arma în mână. S-a întâmplat aievea în 1917 și am văzut cu toții ce a însemnat. Poate revoluția digitală să ajungă și pe holurile ANAF, chiar și la ultimul etaj? Să ne punem masca (la propriu, nu la figurat), să trăim și vom vedea…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.