ÎPS Pimen n-ar fi vrut nici elicopter, nici „sicriu bogat”. „Copilul răsfățat al bucovinenilor” pleacă luând cu el păcatele lui, păcatele altora

Foto Inquam Photos / Casian Mitu

Sintagma „copilul răsfățat al bucovinenilor”, așa cum se autodefinea Înaltpreasfințitului Pimen, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, cred că sintetizează foarte bine cheia de interpretare a ceea ce se întâmplă în aceste zile în Bucovina. Poate nu întâmplător prelatul a ales această titulatură pentru a se numi pe sine, căci asemeni unei ființe fragile, vulnerabile, nu a putut mereu să se apere, să decidă în numele lui.

Că a fost colaborator al Securității... E adevărat, aplicând șabloanele etice ale timpurilor noastre, e abominabil. Dar nu poți judeca un om care a acționat greșit într-un sistem la fel de greșit. Poate prețul pentru a fi contra curentului era mult prea mare. Nu am văzut dosarul la CNAS, nu știu dacă ÎPS Pimen practica delațiunea și-i „turna” pe cei care se spovedeau. Înainte de a fi un act reprobabil, e o încălcare a unei sfinte taine. La fel, nu cunosc „prețul” împotrivirii, poate era vorba de pierderea unei funcții, dar putea fi mai rău de atât, afectarea celor dragi. Eu mă consider un om moral, dar dacă ar fi să aleg între două extreme, probabil aș alege binele celor dragi în detrimentul răului altora... Sunt slabă, știu, dar și așa, aș alege răul cel mai mic.

Acum, oricât de multă furie și revoltă ar exista din partea mulțimii, chiar nu e „vina mortului” că nu se respectă reglementările de igienă și de distanțare socială în vigoare. Cum nu a cerut el elicopter sau regim preferențial (ar fi cumplit să ne imaginăm că dorința unui bătrân muribund de 90 de ani ar fi un drum lung de la Suceva la București, în condițiile în care de abia putea să mai respire), ba chiar l-am putea suspecta că ar fi ales Bucovina ca loc în care să-și trăiască boala și ultimele clipe de viață, nu îl putem învinovăți de un act de circ la care participă „in absentia”, fără voia lui. Ideea e că nu putem să judecăm pe un om care nu mai are puterea de a alege că devine o sursă de infectare cu noul coronavirus. Vina aparține altora în acest caz.

Foto basilica.ro

Alții au ales și aleg pentru ÎPS Pimen chiar și acum, înțelegeți paradoxul? Nu e o frazare corectă în presă, nu înțeleg folosirea diatezei pasive în contextul actual, unul al nesiguranței. Nu e o exagerare și nu ai nevoie de capacități de medium pentru a-ți da seama că suntem cuprinși de frică, că încă avem în genți dezinfectant și spirt, stocuri de măști de protecție în dulap și amânăm să ne vedem prietenii, chiar și după relaxarea restricțiilor.

Corect ar fi să apară știri de tipul „X, precizarea funcției în cadrul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, a hotărât ca sicriul cu trupul neînsuflețit al ÎPS Pimen să fie ținut trei zile în incinta Mănăstirii Sfântul Ioan cel Noul de la Suceava..., credincioșii să-și ia rămas-bun, cum și în ce fel”.

În rest, am tot urmărit interviuri cu dumnealui, chiar e înălțător să vezi oameni care mai cred în ceva. Să nu uităm momentul de grație din anii 90, când i-a deschis MS Regelui Mihai, hăituit la acea vreme de regimul Iliescu, porțile împărătești. .Credea cu toată ființa în credința bucovinenilor, în unicitatea mănăstirilor din zonă, în restaurarea multor lăcașuri de cult închise de comuniști. Asta timp de câțiva zeci de ani. Până la urmă, față de proiectul său existențial, acest om a rămas coerent. 

Foto basilica.ro

Acum vreo lună scriam că nu suntem egali în fața bolii, a morții prin extrapolare, și îmi mențin părerea. Articolul meu, „Pentru părinții mei, simpli agricultori din Suceava, s-ar fi ridicat vreodată elicopterul?”, în care nu am folosit nicio insultă, nicio invectivă, ci doar am expus un punct de vedere, încercând să analizez dacă „echitatea între cetățeni și plătitori de taxe” există. Nu am jignit, nu am derapat, nu am contestat contribuția ÎPS Pimen la cultura română și ortodoxie, i-am scris numele corect, după ce alții îl defineau ca „turnător confirmat la Securitate”, „hoț în sutană care a luat bani de la teologi să le dea parohie”, „șef la popi care îi lăuda pe Rîmbu și Flutur și care era plătit de oameni politici locali să îi laude”. Doar m-am întrebat dacă părinții mei ar avea aceleași drepturi în fața vieții și a morții, în condițiile în care la acea dată - 20 aprilie 2020 -, Suceava gestiona dezastruos criza sanitară în județ, iar 94 de oameni muriseră deja - unii mai tineri, alții mai vârstnici - fără ca după ei să fi venit vreun elicopter de la Capitală care să îi salveze.

Însă îmi dau seama că nu e neapărat vina „privilegiatului” atunci când cei din jur decid că acesta ar putea avea mai multe drepturi în raport cu alți muritori de rând.

Înaltpreasfințitul Pimen nu se considera superior nimănui. Și nici nu cred că ar fi dorit să vadă oameni și copii fără măști clădindu-și un „idol covidic” din ființa lui rămasă fără viață. Din propriul „leș”, pentru profani și agnostici. În fond, dorințele lui ultime erau contrastant de simple și de lumești.

„Să fiu înmormântat în Bucovina. Pentru că aici mi-am trăit cei mai frumoși ani din viața mea, frumusețe în cadrul culturii și a credinței.

[...] Sicriul mi l-am pregătit. Este din lariță. L-am pregătit frumos, m-am așezat în el, am văzut că încap. Ștergarele le-am pregătit, lumânările le-am pregătit, mai trebuie să fiu pus în sicriu și băgat în mormânt. Și-am zis că, după ce voi fi băgat în mormânt și oamenii vor pleca și va rămâne doar groparul, să se audă mai încet, așa, în surdină, «Marșul funebru», de Chopin, «Balada» lui Ciprian Porumbescu, ceva din «Rapsodia» lui George Enescu și un bucium. Sau două buciume. Să fie... Să cânte așa, mai în surdină... Pentru că este prea frumoasă Bucovina și prea frumoase cântecele noastre românești. Sunt dumnezeiești! Și am zis să fie și o trăistuță, în care să pună câteva fotografii cu copii și adulți îmbrăcați în portul național”, spunea acesta într-un interviu.

Foto basilica.ro

Însă nu și pentru cei din jurul lui care au dorit, fără a aproxima riscurile, spectacol. Scena cu sicriul transformat în loc de pelerinaj îmi aduce aminte de finalul uneia dintre cele mai emoționante cărți citite vreodată: Romain Gary, „La vie devant soi”. Acolo un adult, fost orfan, nu poate accepta că cea care l-a crescut și l-a iubit a murit. Mult timp după ce mama îl părăsise, alege să țină sicriul cu trupul inanimat, cuprins de putreziciune, în casă. Îi fardează zilnic chipul femeii moarte, schimbă florile din jur, împrăștie parfum și îi înjectează morfină. În fond, e incapacitatea lui de a accepta că acea ființă nu mai există. Se opune oricăror norme, se supune unui pericol. Acest adult inconștient de riscul la care se expune suntem o parte dintre noi, de fapt acei înalți prelați care transformă moartea unui om într-un circ.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp