Un bărbat român arde o carte, ca protest la protestul cântat antiCatedrală, se filmează și pune înregistrarea pe Facebook. N-o să vă arăt clipul, nu vreau să-i fac și mai multă publicitate. Probabil mulți dintre dvs. l-au văzut deja.
Arzătorii de cărți și tăietorii de capete de păpuși mizează tocmai pe violentarea percepției privitorilor ca să-și promoveze războaiele din mintea lor. În istorie, s-au ars munți de cărți și încă se ard, ca un memento că între civilizație și barbarie nu e decât o linie foarte subțire. Să transformi gândurile cuiva în cenușă, să spargi cu ciocanul fața statuilor, să arunci în aer temple, toate astea sunt acțiuni ale subomului, în lupta sa continuă cu omul gânditor.
Am fi tentați să spunem că, pe măsură ce omenirea evoluează, scade și riscul răbufnirilor violenței atavice. Nu-i așa. În spatele fiecărui gând roditor se află tot timpul o bâtă care să facă creierul terci. Iar de la exterminarea gândului la exterminarea fizică trecerea se face natural.
„Nu e frumos să dai foc unei cărți în nici o împrejurare, dar e mare tristețe s-o faci în urma unui cântec din care n-ai înțeles nimic...” spune Mircea Cărtărescu, unul dintre cei 33 de „artiști” (erau 34, unul s-a retras) din clipul „Despre smerenie” și, totodată, autor al cărții arse pe rugul fanatismului cu batic.
Este uimitor câtă energie demnă de o cauză mai bună a declanșat acest cântecel.
Principalul reproș al celor care au condamnat clipul la moarte este acela că „despre smerenie” nu pot vorbi decât niște oameni smeriți. Prin natura meseriei, artistul, persoana publică, vedeta nu este o persoană modestă, umilă, ci excesivă, ieșită din tipar. Prin urmare, purtătorii de mesaj nu ar fi avut căderea să vorbească despre asta. Pe de altă parte, s-ar putea argumenta cu exemple că nici cei care au monopolizat de secole discursul despre smerenie – preoții – n-ar fi toți ușă de biserică. Se pot găsi în Biserică nenumărate pilde de opulență și de lipsă de bună cuviință. Dar și unii, și alții pierd din vedere realitatea simplă că smerenia este depozitată în om, nu în loc sau în profesie. Un om cuminte, pios, la locul său, nu va face paradă de asta, nu va arăta cu degetul spre cei care nu sunt ca el, nu-și va cânta virtuțile...
Cei care, vorba dlui Cărtărescu, n-au înțeles nimic din cântec, n-au înțeles, dar au simțit, altfel n-ar fi reacționat atât de violent. S-au simțit cumva puși la colț. De pildă, cred că mulți dintre cei duși la biserică s-or fi simțit excluși de la marele mister al înțelegerii lui Dumnezeu, care s-a revelat, iată, celor 33 de artiști. Aceștia au aflat că Dumnezeu „preferă” lemnul și spațiile mici.
Adică eu mă duc duminică de duminică la biserică, îmi fac cruci când trec pe lângă locașul sfânt și încă n-am aflat ce „preferă” Dumnezeu, și-or fi zis cei nemulțumiți de cântec. Trufia de a le oferi un răspuns atât de simplu, ca să nu spun simplist, celor care îl caută pe Dumnezeu uneori toată viața trebuie să fi produs frustrare: Uite, domne, ce simplu era răspunsul, ca-ntr-un oracol de clasa a cincea.
Sigur că mesajul cântecului nu este despre preferințele lui Dumnezeu în chestiunea materialelor de construcție, ci despre iubirea de arginți, despre grandomanie, despre credința contabilizată de la un milion de euro în sus - și oricine are libertatea de a pune aceste teme în discuție, sub orice formă artistică preferă -, dar societatea noastră este prea polarizată ca să mai aibă timp de dialog și de nuanțe. Dacă nu e albă, e neagră, dacă nu ești cu Catedrala, ești împotriva ei, dacă cazi pe muchie n-ai tăria opiniunilor tale...
De aceea, din refren fiecare a înțeles ce l-a lăsat să înțeleagă propria convingere deja formată. Și nu e exclus ca unii care mai știu tarifele de pe la nunți să priceapă că Dumnezeu preferă lemnul de bambus și spațiile mici, dar cochete, amplasate într-o zonă centrală...
PS. Vorbind de efecte, toată povestea asta este o lovitură de marketing atât pentru trupa Taxi, cât și pentru întreprinderea Preafericitului. Cei care sunt împotriva Catedralei s-au mai răcorit fredonând refrenul, în timp ce BOR a obținut un nesperat val de susținere populară, pe care nu mă îndoiesc că va ști să-l fructifice inclusiv în susținere financiară. Catedrala se va face, indiferent de polemicile zilei. Mi-ar fi plăcut ca aceste discuții să aibă loc în faza proiectului, nu acum, când construcția e aproape gata. Poate atunci am fi putut vorbi pe concretelea nu atât despre ceruri, cât despre ce clădim pe pământ. Eu, care am trăit toată viața în spații mici, n-am o problemă cu spațiile mari, nici cu sticla, oțelul sau betonul, dacă mă uit la o clădire care-mi place. Văzând halul în care arată Capitala României, putem spune că noi avem bani, dar n-avem cap. Dumnezeul arhitecților și al constructorilor „preferă” evident țările străine. Nu, nu vom avea o clădire frumoasă, cu o arhitectură care să anunțe lumii o clădire-emblemă a Bucureștilor și care să devină o atracție pentru credincioși și necredincioși deopotrivă. Așa cum e acum, Catedrala e o clădire mare și atât, ridicată doar pentru a alunga singurătatea Casei Poporului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
NU, cei 33 afirmă: ”eu cred că...”. Nu reiese de nicăieri din mesaj ca au dobandit vreun adevar ultim si nici au fost martori unei revelatii... A crede ceva, in ceva, este esenta religiei care dupa cum stim nu are nevoie de dovezi. Deci, acesti oameni sunt inscrisi corect din pdv religios, iar reprosul este nefondat.
Era si timpul sa incepem a merge la biserica pentru a ne trata.
Ca la noi, la nimeni.... incredibil