Iubesc cu tristețe România

Foto: Inquam Photos / Liviu Florin Albei

Unul dintre lucrurile pe care nu poți să le schimbi niciodată, indiferent cât de mult te-ai strădui, este locul în care te-ai născut. Nu doresc să recurg la referințe culturale doar cu intenția de a etala, dar nimic nu ar merge mai bine la afirmația de mai sus și la toate complexele ce derivă de aici (fie de superioritate, fie de inferioritate) decât explicațiile lui Gabriel Liiceanu în ”Despre limită”. Așadar, m-am născut în România și o iubesc cu tristețe pentru modul excepțional în care a reușit să gestioneze probleme importante, grave, complicate în ultimii 30 de ani. Și când spun România, nu mă refer numai la București sau alte orașe mari, importante, ci la toate capitalele de județ, la toate municipiile, orașele, comunele și satele din țară. De la cele mai importante centre urbane, universitare, centre culturale și până la cel mai îndepărat cătun.

Și mai vorbesc de România, de țară, nu de guverne sau partide politice, pentru că, până la urmă poporul a votat de fiecare dată și, nu-i așa, poporul nu poate fi dojenit niciodată.

Unii iubesc România, alții nu o iubesc atât de tare. Unii au preferat să plece și să o iubească din străinătate, alții au preferat să rămână și să o iubească de aici. Într-un fel sau altul toți o iubim, unii foarte puțin, poate, alții mai mult, alții poate o iubesc cu disperare. Dar, totuși, în fiecare a rămas o fărâmă de iubire. Mai nou o iubesc și străinii...

Motivele pentru care iubesc cu tristețe România sunt multiple și nu pot fi ierarhizate, de asemnea nu pot spune că unele sunt mai importante decât altele. Sunt motive pe care aș putea spune că le-am întâlnit aproape exclusiv în România, ceea ce face cu atât mai mult din România o țară specială, unică! Nici nu aș putea să spun că am epuizat toate aceste motive de iubire. Sunt pur și simplu câteva motive de tristă iubire.

Unul dintre aceste motive este modul cum sunt gestionate pădurile țării în ultimii 30 de ani. Se taie cu înversunare, am văzut peisaje incredibile cu dealuri unde copacii au fost tăiați la un metru deasupra solului, și se pare că nu se poate face mare lucru. Mai sunt și campanii de împădurire, dar dimesiunea defrișărilor este extraordinară. Ce să mai spun de retrocedări și, mai nou, conform informațiilor din presă, de retrocedarea unei părți importante din Munții Retezat. Nicăieri, în Uniunea Europeană, nu se mai întâmplă așa ceva. Poate doar în Africa în epoca colonialismului...

Un alt motiv este că reformele în România durează de 30 de ani și încă nu s-au încheiat! Reforma sistemului de salarizare, reforma sistemului de pensii, reforma sistemului de educație, reforma sistemului sanitar. Reforme structurale începute și nefinalizate. La fiecare eveniment major, la fiecare criză observăm că reformele acestea nu au fost încheiate. A venit pandemia peste noi și ne confruntăm cu o criză a sistemului sanitar. Tot din cauza pandemiei, observăm că și educația este într-o suferință profundă. Despre diferențele dintre cea mai mică și cea mai mare pensie ce să mai spun... Permanent țara este prinsă pe picior greșit.

Decalejele rural-urban, bogați-săraci se accentuează pe zi ce trece. Mă întreb care a fost politica de coeziune socială în ultimii 30 de ani?! Mă întreb care va fi politica de coeziune?

Urbanizarea haotică a dus la căsăpirea, hăcuirea, mutilarea orașelor și satelor. În zona rurală, de unde au plecat oamenii la muncă în străinătate, au fost construite case cu o arhitectură fără nicio legătură cu nimic, iar cele mai multe nici măcar nu sunt locuite. În orașe sistematizarea este o vorbă goală. Aproape pe fiecare metru pătrat de spațiu disponbil, nu a contat că se află în zonă de case sau de blocuri, a fost ridicată câte o construcție fără legătură cu zona, lucru care conduce la trafic infernal, supraîncărcarea rețelelor electrice, de termoficare, de gaze, de canalizare. Orașele au devenit sufocate. Ca și cum niște arhitecți infernali au început să paradească în mod sistematic tot ce le iese în cale. Cât e lumea occidentală de mare, s-a încercat permanent să prezerve patrimoniul arhitectonic. La noi nu. Mă aștept, ca în curând, să se dărâme la București zona de centru vechi, că tot e șubred, și să se contruiască un mall. 

Sportul național la unii cetățeni este ignorarea și încâlcarea permanentă a legii, a normelor de conviețuire socială, de minimă civilizație. Nu contează semnele de circulație, nu contează regulile sociale, nu contează că suntem în plină pandemie și trebuie să purtăm mască, nu contează că sunt interzise petrecerile, nunțile, botezurile, nu contează limita de viteză de pe autostradă, nu contează că ar trebui să aruncăm gunoiul într-un tomberon. Nu contează că nu ai permis sau că ai băut, dacă vrei să conduci. Nu contează nici măcar că ai permisul suspendat. Este expresia perfectă a proverbului: ”legile sunt făcute să fie încălcate”, așa că ce rost are să respectăm niște norme de bun-simț, de civilizație, de educație. Dă-le naibii, să le călcăm în picioare într-un iureș vesel și inconștient. Cine a mai văzut în stăinătate grămezi de coji de seminețe sub băncile din parc? Practic suntem, unii dintre noi, indiferenți la tot și la toate.

Există un soi de agresivitate permanentă în societatea românească, pe care nu am întâlnit-o altundeva. Unii nu acceptă să le atragi atenția că au greșit. Cel care greșeste este gata să te înjure și să îți mai tragă și două imediat! Am senzația că, uneori, unii poartă un ciomag metaforic și sunt gata să te altoiască. Unde se întâmplă asta? Oriunde, pe stradă, în trafic, la cinema, la mall, la piață, în supermarket, la terasă, la munte, la mare...

Un alt motiv de tristă iubire este chiar și statistica: România este pe locul 2 în lume ca număr de persoane care emigrează, conform statisticilor internaționale; mai mult de 40.000 de medici au părăsit România; aproape 100.000 de tineri sub 36 de ani; aproape 6 milioane de români sunt permanent sau temporar în străinătate; un număr mare dintre copiii care au părinții în străinătate abandonează școala; pentru mulți dintre cei care au plecat, acasă nu mai este România. Care este politica României în acest domeniu?

O problemă în România este ipocrizia față de un număr destul de important de aspecte. Ar putea fi o temă interesantă de cercetare. Dar un aspect vizibil se referă la preferințele muzicale sau mai exact la manele. Cea mai mare parte dintre noi pretindem că suntem neam de melomani, adorăm muzica de calitate, opera și opereta, muzica simfonică și strâmbăm din nas când auzim ritmul oriental al manelelor. Dar pe la nunți și botezuri, bairame, petreceri și chindii, majorate și chefuri, vezi doamnele, pavoazate ca niște galioane spaniole, cum se ridică maiestuos de la masă, se îndreptă pline de importanța momentului spre ringul de dans și fac pași mici în stânga și dreapta, și gesticulează cu grație din mâinile îngreunate de bijuterii cu niște mutrițe care spun că, de fapt, nu le plac manelele, dar dacă dansează toată lumea... Cei mai tineri și bărbații intră mai ușor în ritm, mai ales că versurile sunt atât de expresive și ancorate în realitatea imediată.

Un alt motiv de tristețe este acela că nu există aproape niciodată vinovați de nimic: pentru defrișarea pădurilor, pentru reformele eșuate, pentru decalajele amintite, pentru construcțiile haotice, pentru lipsa de educație și cultură, pentru plecarea românilor...

Ce să mai pomenesc de cultură, de infrastructură, de investiții sustenabile, de un proiect fundamental de țară, de agricultura ecologică, de servicii de calitate, turism de calitate, de proiecte cu finanțare europeană lipsite de finalitate (a se vedea parcurile fără trecut, prezent și viitor din mediul rural), de transformarea industriei și a mineritului, de promovarea produselor românești în străinatate, de disponibilitatea produselor românești de bază în marile lanțuri comerciale, de tratamentul diferit aplicat de autorități diferitelor categorii de populație (unii au avut parte de înmormântări în pandemie cu zeci de persoane, restul au respectat regulile) și multe altele pe care le poți identifica și tu cu mare ușurință.

Dar, cu toate astea, iubesc trist România, pentru că sper, chiar dacă speranța are aripile firave și fragile, și a fost ultima care a reușit să iasă din Cutia Pandorei. Dacă ar exista o minimă schimbare, iubirea ar deveni mai veselă și încrezătoare!

În rest mai există și peisaje frumoase, și oameni deosebiți, și Delta Dunării și Marea Neagră...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp