Jocul băieților: unde fugim de acasă. De la o vreme, deveniserăm suspecți pentru prietenele noastre

Acum câteva zile am cumpărat dintr-o librărie din Johannesburg o ediție a magazinului literar GRANTA, dedicat orașului Chicago. 

În prima poveste, scritorul de origine bosniacă Aleksandar Hemon vorbește despre cum a ajuns în oraș cu câteva zile înainte de asediul de la Sarajevo și despre cum a rămas blocat în Chicago fără unul dintre lucrurile pe care îi plăcea să le facă cel mai mult în viață, să joace fotbal.

Pentru că totul în viață se rezolvă, Hemon a găsit în cele din urmă o trupă de străini cu care putea să joace fotbal pe acel pământ ciudat, atât de ciudat încât să numească fotbalul soccer. 

Într-unul dintre meciuri, în timp ce se uita la un portar tibetan care abia primise un gol sub o ploaie torențială, a văzut revelată esența fotbalului, „momentul de trascendență în care se pot identifica toți cei care fac sport cu altă lume; momentul, ieșit din haosul jocului, în care toți colegii ocupă o poziție ideală pe teren; momentul în care universul pare aliniat de o voință conștientă care nu e propria conștiință; momentul care moare - așa cum de obicei se întâmplă cu momentele - când termini să dai pasa; și tot ce rămâne este o amintire vagă, fizică, orgasmică a clipei în care eram deplin conectați cu lumea în jurul nostru".

Toată povestea, și în mod particular pasajul de sus, mi-au adus aminte de cât de fericit am fost jucând fotbal în Belciugatele, o comună de lângă București,­­­ unde mă duceam cu prietenii mei să jucăm fotbal o dată pe săptămâna. Avusesem mai multe momente precum cel relatat de Hemon în GRANTA, pe terenul sintetic din acel complex turistic mereu pustiu. 

Înainte de meci

Ne vedeam lângă gura de metrou din Piața Iancului, în partea estică a orașului, pe unde ieșeam ca să mergem la Belciugatele. Comuna era cam departe de București, la 45 de minute cu mașina. Puteam găsi terenuri de joc în oraș, dar ne plăcea faptul că la Belciugatele nu trebuia să facem rezervări și că puteam juca cât de mult voiam. Deși Iancului nu era aproape de casa mea (cam 20 de minute pe jos), de obicei ajungeam plimbându-mă cu Ștefan. Traseul ni se părea scurt și de mai multe ori ne părea rău că trebuia să ne oprim din vorbit ca să-i salutăm pe ceilalți. Totul ne interesa și despre tot aveam o opinie. Flexibilă, rezonată, sinceră. 

Nu cred că am vorbit niciodată cu nimeni cu atâta plăcere cum vorbeam cu Ștefan. Sprijiniți de un perete sau un felinar, lângă un chioșc în care se vindeau flori, așteptam să ajungă toată lumea. Dintr-un magazin mixt de la colț cumpăram apa și prima rundă de aprovizionări: doritos, chipsuri, coca-cola sau orice aveam poftă. Când nu mai lipsea nimeni, ne distribuiam în mașini și plecam spre a doua oprire, o benzinărie de la marginea orașului, în care câte un șofer făcea plinul și cumpăram mai multă mâncare, coca-cola sau apă. De obicei opream cu toții, ca și cum mai era cineva care nu știa drumul și trebuia să conducem împreună. 

Puțin mai târziu, deja în comuna Belciugatele, mai opream o dată, într-un alt magazin mixt de lângă drum, de unde Mircea cumpăra salam și pâine pentru toți sau un pepene, pe care îl mâncam în tribună înainte de a începe meciul.

Mi se părea că fetele (care deja priveau cu suspiciune faptul că ne duceam atât de departe pentru a juca fotbal) ne-ar fura acel spațiu de joc inocent, irațional și fără griji, că ne-ar face curat în tufișuri și ar pune acolo plantele lor cu flori ca să le udăm noi

De ce opream de trei ori n-am știut-o niciodată, dar așa făceam și cred că ne plăcea. De mai multe ori, vara, prietenele fotbaliștilor (prietenele noastre) voiau să vină în Belciugatele cu noi. Fiindcă terenul era într-un complex turistic, cu hotel, piscină, restaurant și grătare, ar fi putut bea cocktail-uri în timp ce se bronzau la soare, iar noi jucam fotbal. După partidă, am fi mâncat mici împreună lângă grătarul plin de fum. Mie nu prea îmi plăcea ideea, mai ales în caz că devenea un obicei. 

Mi se părea că fetele (care deja priveau cu suspiciune faptul că ne duceam atât de departe pentru a juca fotbal) ne-ar fura acel spațiu de joc inocent, irațional și fără griji, că ne-ar face curat în tufișuri și ar pune acolo plantele lor cu flori ca să le udăm noi. Cred că Ștefan gândea ca mine, dar că nu spunea pentru că era mai inteligent ca mine. Uneori e mai bine să rămâi pe loc, tăcut decât să te opui, pentru a evita ceva. El avea prietenă de mai mult timp și era un pic mai în vârstă. Din fericire, n-au venit niciodată și am putut să ne oprim de trei ori în continuare. Pentru că eu n-aveam niciun dubiu că prima victimă a prezenței feminine ar fi fost acel obicei nepractic de a ne opri de trei ori, cu o următoare privațiune de pepene și salam cu pâine înainte de a face sport.

Toată lumea care venea pentru prima oară credea că ne rătăcisem. Complexul apărea la sfârșitul unui drum sinuos cu câteva gropi, după mult timp de condus de când ieșeai din drumul principal. Din fericire, aveam escala la magazinul mixt ca să-i liniștim. Pe partea stângă, înainte de a intra era un teren plat și limpede. Cineva plantase două porți de lemn, la care copiii jucau fotbal cu soarele în retragere pe fundal.

În fața clădirii principale a complexului, de unde ceream să ne aprindă luminile și unde era și restaurantul (mereu fără clienți), erau mereu parcate două mașini noi de teren. Proprietarii lor erau primarii și consilierii corupți din zonă, care veneau cu iubitele să-și petreacă seara în camerele de hotel. Poate nu era adevărat, dar nouă ne plăcea să ne-o imaginăm.

Jucătorii

Zece era numărul ideal, chiar dacă uneori eram mai mulți și trebuia să facem trei echipe, care intrau și ieșeau pe teren când una dintre ele înscria două goluri. Majoritatea jucătorilor provenea din grupul de prieteni ai lui Ștefan, la care se adăugau sateliți și sateliții sateliților. Grupul lui Ștefan constituia o coloană vertebrală națională, cum avea orice echipă din Europa dinainte de legea Bosman.

Ștefan era un jucător cerebral. Din poziția de fundaș, organiza echipa și marca cadența jocului. Era, și în afara terenului, un lider de invidiat, care își motiva echipa și corecta poziții și vicii cu răbdare pedagogică, profesorală.

Cele mai mari conflicte ale lui erau cu Mircea, un jucător puternic, solid și visceral, cu o tendința incorigibilă de a șuta de la orice distanță, care nu era compatibilă cu ordinea rațională și paciența impusă de Ștefan. Un alt jucător important era Sebi, fratele lui Mircea. Avea o condiție fizică de invidiat și era competitiv ca un sârb. Se lupta pentru fiecare minge cu o energie admirabilă și nu ezita să intre tare, cu piciorul, dar și cu cotul. Avea și un mare avantaj: că îi plăcea să stea la poartă. Era bine ca frații să nu cadă în aceași tabără, căci atunci izbucneau mari războaie cu consecințe dezastruoase pentru echipa proprie. Dacă erau în echipe diferite, lupta aprindea spiritele ca un factor motivator pentru ceilalți. 

În acest grup mai era și Cosmin, un craiovean luptător entuziast, înflăcărat neobosit, de parcă își apăra onoarea Științei în fiecare fază. Mai era și Radu, un dribleur de mare talent și câteva kile în exces, care era, ca și Ștefan, Sebi și Mircea, din Piatra Neamț, dar ar fi putut fi o vedetă braziliană care vine an de an în Europa, pe cât de briliant, pe atât de anarhic și indolent.

Echipele noastre aveau, într-o proporție preBosman, câteva efective străine. Fără să mă includ pe mine, deja considerat de mulți un român, între cei obișnuiți aveam un suedez, doi italieni, încă un suedez, dar musulman ca Ibrahimovic (al nostru de origine irakiană) și un sud coreean, al cărui nume nu l-am aflat niciodată pentru că l-am strigat Park (după compatriotul lui de la Manchester United de atunci) încă din prima zi. (Cred că a mai venit un portughez sau brazilian, care avea păr afro ca și David Luiz de la Chelsea. Bineînțeles că-l strigam David Luiz). Toți străinii noștri confirmau cumva imaginea comună a țărilor lor.

Luptători, disciplinați și solidari, așa cum este fotbalul lor, italienii. Înalt și masiv, cu mare calitate și eficiență în fața porții Erik, suedezul pur, care mai dispărea din meciuri uneori, așa cum face echipa lui națională din marile competiții. Suedezul nostru mesopotamic avea același caracter ca și Ibra, dar nu talentul lui, și tăcutul Park, care nu se oprea de alergat și sprijinea mereu construcția jocului peste tot în teren, era activ, discret și extrem de pozitiv pentru echipa în care cădea. 

Jocul

Meciurile se terminau când hotăram noi. Dacă nu erau echilibrate, îl schimbam pe cel mai bun jucător al celei mai puternice echipe cu cel mai slab al echipei adverse. Obiectivul era să ajungem la minutele finale, adică, pe la zece sau zece și ceva, în egalitate, ca să câștige cine înscrie sau să mergem la penaltiuri. Jucam de trei ori sau mai mult, deseori pe vreme foarte rece și o ceață care îmi amintea de meciurile de Champions League, UEFA sau Cupa Cupelor din nordul rece al Europei la care mă uitam când eram copil și când iubeam atât de mult fotbalul.

Nu exista niciun fel de pedeapsă (flotări, bani, beri) pentru pierzători, dar nici nu trebuia, pentru că toți voiam să câștigăm și se juca cu o intensitate notabilă.

În complex aveau niște veste și le foloseam ca să ne diferențiem pe teren. Odată am cumpărat și tricouri: cinci de culoare roșie cu Serbia și cinci albe, tot cu Serbia. Erau uniforme false, de la Dragonul Roșu, foarte ieftine. Dar nu știu de ce inițiativa nu a funcționat și ne-am întors la veste.

Una dintre fazele mai frustrante se întâmpla când cineva (foarte des era Mircea) trimitea mingea peste gardul unei dintre porți. Lângă o mică îngrăditură cu găini era un câmp plantat cu ardei, pe care îi terminam călcând fără prea multă grijă când ieșeam toți să căutăm mingea în întuneric. Dacă vreodată rămâneam în urmă, ca să beau apă sau pentru ca eram portar în partea cealaltă, râdeam singur de ce se vedea după gard: nouă oameni plimbându-se în cercuri cu capul jos, în timp ce zdrobeau ardeii.

Atmosfera

N-aveam spectatori, dar nici nu ne trebuia. Caracterul pasionat al mai multora dintre noi făcea să ne gândim până și la atmosfera din tribună. În mijlocul valului de entuziasm cu tricouri sârbești, Ștefan, Erik și cu mine am adus la Belciugatele un Union Jack și un steag al Rapidului, pe care le-am agățat pe gardul lateral ca să dăm culoare tribunei.

După meci

Când terminam, ne retrăgeam la bar, unde puneam banii împreună pentru a plăti pentru teren și beam apă vorbind și uitându-ne la televizor. Uneori, prindeam sfârșitul meciurilor europene ale Stelei, pe care le terminam de văzut acolo, fără să se grăbească nimeni să plece acasă pentru că se ducea la muncă în ziua următoare. Faptul că nimeni nu se grăbea era unul dintre lucrurile cele mai frumoase din aceste nopți de fotbal.

Cu încălzirea în mașină și cu o ceață care nu ne lasă să vedem nici mașina din față, ne întorceam la București. Pe Ștefan și pe mine ne lăsau la Piața Rosetti, în față la Alice Kebap, și acolo, fără grabă și fără vină, sub televizorul aprins pe CNN Türk, mâncam o șaorma cu aproape de toate. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp