Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

„Aici e sportul, nu la TV”. Cum m-am apucat să alerg, după ce am băgat în mine tone de chipsuri și hectolitri de cola

„Eu și acum mai am imaginea mea în minte când mă uitam la sport la TV, în timp ce băgăm chipsuri, cola, și țigări”, îmi spunea recent un amic.

„Am să ies la alergat exact în timpul meciului, o să fie liberă pista de pe Național”, a continuat el.

Și eu, ca și el, am lăsat țigările, chipsurile, și mai ales sucurile. Am început să alergăm apoi, în special pentru că în sfârșit puteam și mai aveam ceva tinerețe în noi.

Azi nu mai alerg ca să slăbesc, deși așa am început, și încă îmi mai doresc asta puțin.

Însă, în anumite zile, cele 30 de minute în care alerg, sunt singurele momente când nu stau pe scaun la birou, sau pe canapea, acasă. A devenit o plăcere și, ca orice plăcere sănătoasă, nu costă mai nimic. 

Sunt singurele momente în care pot îmi pot asculta liniștit muzica în căști, când nu trebuie să verific inboxul sau telefonul, când pot lăsa gândurile să zburde libere, în timp ce eu sunt, totuși, mai treaz ca oricând.

Am păstrat în linii mari grupul de adolescenți în care am crescut. Cam jumătate dintre noi aleargă. Ne-am apucat după vârsta de 25-30 de ani. Alții s-au apucat la peste 35. Alergarea ne unește acum mai mult decât au făcut-o țigările, nopțile pierdute cu alcool sau chiar grătarele la iarbă verde timp de vreo 15 ani.

Și ca noi, sunt 10- 15 mii de români care aleargă prin parcuri zilnic, distanțe comparabile cu cele ale fotbaliștilor într-un meci. Nu încasează bani pentru asta, am râde toți ca de o glumă bună dacă cineva ar cere recompensă pentru că aleargă...

Sportul ar trebui să fie prin parcuri, pe poteci, chiar și pe străzi, mai mult decât la TV.

Ei sunt sportivii mei, cărora le zâmbesc din tot sufletul atunci când îi văd trecând.

Și, de câte ori îi văd, îmi crește inima. Emoția mă cuprinde și prind chef de viață după cele 10 ore petrecute la birou.

Comunitatea e foarte mare, dar ne știm din priviri, de pe grupurile de facebook sau de la competiții.

Împărțim și locurile din mașini când ne deplasăm. Avem ce discuta tot drumul, avem o dragoste comună.

Ultima dată când am împărțit locurile din mașină ca să ne deplasăm de la București la Sinaia Urban Trail, din 4 pasageri colectați de pe internet, am rămas surprins să constat că pe doi dintre ei îi cunoșteam deja, dintr-o altă mașină, cu ceva timp în urmă.

Sunt zeci de mii de români care aleargă de plăcere și care uneori mai și plătesc pentru asta. Și bine fac!

Deși se fac 10 ani de când alerg periodic, abia de 3 ani am descoperit circuitul de competiții. Nu înțelegeam: Cum să plătesc ca să alerg?

Acum, înțeleg foarte bine că în spate există o echipă de organizatori, foarte mulți oameni care îți oferă apă și fructe în timpul cursei și care strâng după tine paharele și sticlele de pe marginea drumului, care te fotografiază și te încurajează pe tot parcursul. Dar cel mai important este că acești minunați oameni îți oferă din tot sufletul lor zâmbete sincere și încurajări.

Fenomenul alergării de plăcere în România (crosuri, semimaratoane, maratoane, alergări montane) este în plină creștere și e plin de povești de viață foarte interesante, ale unor oameni care au devenit mai încrezători în forțele proprii și care și-au îmbunătățit sănătatea.

Dacă în 2014, la cea mai mare competiție de alergare din București s-au strâns 8.000 de persoane, în 2016, sunt șanse mari să se strângă chiar și peste 16.000 de persoane.

Sunt oameni simpli, la fel ca mine și ca tine. Te încarcă cu energie pozitivă.

Sigur, unele competiții sunt mai scumpe, altele mai ieftine, dar din fericire oferta e variată. Unele sunt gratuite și foarte amuzante, așa cum a fost Crosul Carnaval din Herăstrău din luna iunie.

E impresionant să vezi „tineri” trecuți de 70, chiar și 80 de ani, care îi depășesc pe cei de 20-30 de ani.

Aici e sportul, nu la TV.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    Între noi - psihologii ratați - fiind vorba, dl autor s-a apucat să alerge pentru că au început a i se acumula angoasele, pe care anii scurși au talentul de a le aduna...
    • Like 0
  • check icon
    „Aici e sportul, nu la TV.” / Încă un caz de băgat în oala altuia (altminteri admir stilistica dlui autor). / Unde e sportul decid eu, ori cel care servește chipsuri în fața micului ecran. Nu e treaba alergătorului de ultimă oră cum îmi petrec timpul. / Absolut întîmplător am alergat cu mare plăcere cîndva. Și fără să laud la gazetă așa preocupare.
    • Like 0
  • BRAVO STEFANE,sau Domnule Badescu.Inca nu stiu cum sa ma adresez.Un foarte frumos articol in care printre randurile tale(Dumneavostra)ma regasc un pic si eu.Imi aduc aminte k prima ora de antrenament a mea a fost in fata televizorului.Am urmarit pe' Eurosport UTMB-Ultra TRAIL Mont Blanc.ce coplesire sa vezi intr- ora atata emotie.Emotie din punct de vedere al imagini artisce,emotie din punct de vedere al imaginii suferintei sporivului care alearga pentru un finis pe care numai el il cunoaste.ce emotie sa vezi atatea tuneluri umane prin care trec toti participanti.Acesta a fost prima mea ora de sport.In aceata ora mi-am dorit atat de mult sa ma aflu si eu in acel de tunel de maini ridicate in care toata lumea te impinga de la spate si toata lumea sa iti spuna cat de MANDRU este de tine.Am sa iti povestec Data viitoare daca nu te plictisesc sau daca nu va plictisesc daca ora urmatoare de antrenament a fost la fel de mult incarcata de emotie sau nu.Ciao.
    • Like 0


Îți recomandăm

Telemunca

Odată cu răspândirea noului coronavirus de la o țară la alta, companiile din toată lumea și-au schimbat politica de resurse umane și și-au încurajat angajații să lucreze la distanță pentru a preveni extinderea epidemiei. O decizie care ține de supraviețuirea biologică, dar și de supraviețuirea ca business. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Recul

Povestea Recul începe în 2015, când regizorul Vlad Dragomirescu și actorul Bogdan Untilă și-au propus să creeze un incubator pentru proiecte culturale independente, care să cuprindă două direcții: teatrul de improvizație și teatrul clasic.

Citește mai mult

Alphahead

Vishal Narender și Georgeta Brehoi, soția sa, au venit în România în urmă cu 4 ani, după ce au lucrat în mai multe multinaționale din India, Franța și Irlanda, și au decis să-și investească toate economiile pentru a produce echipamente moto.

Citește mai mult