„Eu și acum mai am imaginea mea în minte când mă uitam la sport la TV, în timp ce băgăm chipsuri, cola, și țigări”, îmi spunea recent un amic.
„Am să ies la alergat exact în timpul meciului, o să fie liberă pista de pe Național”, a continuat el.
Și eu, ca și el, am lăsat țigările, chipsurile, și mai ales sucurile. Am început să alergăm apoi, în special pentru că în sfârșit puteam și mai aveam ceva tinerețe în noi.
Azi nu mai alerg ca să slăbesc, deși așa am început, și încă îmi mai doresc asta puțin.
Însă, în anumite zile, cele 30 de minute în care alerg, sunt singurele momente când nu stau pe scaun la birou, sau pe canapea, acasă. A devenit o plăcere și, ca orice plăcere sănătoasă, nu costă mai nimic.
Sunt singurele momente în care pot îmi pot asculta liniștit muzica în căști, când nu trebuie să verific inboxul sau telefonul, când pot lăsa gândurile să zburde libere, în timp ce eu sunt, totuși, mai treaz ca oricând.
Am păstrat în linii mari grupul de adolescenți în care am crescut. Cam jumătate dintre noi aleargă. Ne-am apucat după vârsta de 25-30 de ani. Alții s-au apucat la peste 35. Alergarea ne unește acum mai mult decât au făcut-o țigările, nopțile pierdute cu alcool sau chiar grătarele la iarbă verde timp de vreo 15 ani.
Și ca noi, sunt 10- 15 mii de români care aleargă prin parcuri zilnic, distanțe comparabile cu cele ale fotbaliștilor într-un meci. Nu încasează bani pentru asta, am râde toți ca de o glumă bună dacă cineva ar cere recompensă pentru că aleargă...
Sportul ar trebui să fie prin parcuri, pe poteci, chiar și pe străzi, mai mult decât la TV.
Ei sunt sportivii mei, cărora le zâmbesc din tot sufletul atunci când îi văd trecând.
Și, de câte ori îi văd, îmi crește inima. Emoția mă cuprinde și prind chef de viață după cele 10 ore petrecute la birou.
Comunitatea e foarte mare, dar ne știm din priviri, de pe grupurile de facebook sau de la competiții.
Împărțim și locurile din mașini când ne deplasăm. Avem ce discuta tot drumul, avem o dragoste comună.
Ultima dată când am împărțit locurile din mașină ca să ne deplasăm de la București la Sinaia Urban Trail, din 4 pasageri colectați de pe internet, am rămas surprins să constat că pe doi dintre ei îi cunoșteam deja, dintr-o altă mașină, cu ceva timp în urmă.
Sunt zeci de mii de români care aleargă de plăcere și care uneori mai și plătesc pentru asta. Și bine fac!
Deși se fac 10 ani de când alerg periodic, abia de 3 ani am descoperit circuitul de competiții. Nu înțelegeam: Cum să plătesc ca să alerg?
Acum, înțeleg foarte bine că în spate există o echipă de organizatori, foarte mulți oameni care îți oferă apă și fructe în timpul cursei și care strâng după tine paharele și sticlele de pe marginea drumului, care te fotografiază și te încurajează pe tot parcursul. Dar cel mai important este că acești minunați oameni îți oferă din tot sufletul lor zâmbete sincere și încurajări.
Fenomenul alergării de plăcere în România (crosuri, semimaratoane, maratoane, alergări montane) este în plină creștere și e plin de povești de viață foarte interesante, ale unor oameni care au devenit mai încrezători în forțele proprii și care și-au îmbunătățit sănătatea.
Dacă în 2014, la cea mai mare competiție de alergare din București s-au strâns 8.000 de persoane, în 2016, sunt șanse mari să se strângă chiar și peste 16.000 de persoane.
Sunt oameni simpli, la fel ca mine și ca tine. Te încarcă cu energie pozitivă.
Sigur, unele competiții sunt mai scumpe, altele mai ieftine, dar din fericire oferta e variată. Unele sunt gratuite și foarte amuzante, așa cum a fost Crosul Carnaval din Herăstrău din luna iunie.
E impresionant să vezi „tineri” trecuți de 70, chiar și 80 de ani, care îi depășesc pe cei de 20-30 de ani.
Aici e sportul, nu la TV.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.