Jocurile copilăriei mele: de la „de-a v-ați ascunsea", „măgarul între oi” cu mingea, „rațele și vânătorii”, la „țară, țară, vrem ostași”

Foto: Getty Images

Copilăria a însemnat multă joacă și energie consumată în aer liber împreună cu ceilalți copii din blocul în care locuiam sau de prin vecini. Ieșitul „afară” în fața blocului sau prin preajmă ne ocupa aproape tot timpul din vacanțele școlare, dar chiar și serile din timpul săptămânii, relaxându-ne după ce ne făceam lecțiile. Unii dintre noi, fiindcă alții nu aveau niciun stres în această privință. 

Cu cheia de gât prinsă cu un șiret, nu și în cazul meu, fiindcă nu eram niciodată singur, una dintre bunici locuind cu noi, ne strângeam în fața unei scări de bloc și plănuiam ce să jucăm. Timpul se scurgea și uitam să mai intrăm în casă, uneori bunica ieșea în balcon, căutându-mă cu privirea și localizându-mă striga: „Bogdan, treci în casă!”

Atunci când nu jucam fotbal, o miuță sau baraj, opțiunile erau multiple. De la banalul „de-a v-ați ascunsea", „măgarul între oi” cu mingea, „rațele și vânătorii”, la „țară, țară, vrem ostași” sau hoții și vardiștii cu pistoalele cu apă sau ventuze, indienii și cowboy-ii cu arcuri cu săgeți și pistoale cu capse scoase din teci.

La „modă„ erau și tăblițele, reprezentate de niște capace de sticle de bere turtite cu ciocanul, așezate într-un turn pe un mozaic, unde puteai arunca prin alunecare de la distanță o cheie, cu un lanț atașat, de obicei cel cu care era prins dopul de la baie, încercând ca la popice să lovești grămada de capace. După doborâre, urma să le bați cu cheia pe margine, pentru a le întoarce. Valoarea lor era dată de proveniență și de marca de bere. Îmi amintesc că „Tuborg” reprezenta topul și că le puteai schimba pe mai multe cu valoare mai mică. Oricum, capacele de la berea nemțească (RFG) valorau cel mai mult.

Apoi, urmau celelalte: cehoslovacă, DDR, maghiară, cele autohtone având cea mai mică valoare „pe piață". Un alt joc era „păcate" (și nu păcănele) în care aruncam la o „oacă", o gaură săpată în pământ, pătrățelele din ceramică, „carpazane”, care se foloseau pentru exteriorul unor blocuri în construcție în acei ani sau pentru toaletele, băile unor hoteluri și restaurante. Și aici, valoarea lor era diferită funcție de mărime și culoare. Trebuia să nimerești gaura dintr-o aruncare sau bineînțeles să dai cât mai aproape de „oacă”. Uneori, cu un ciocan și cu o daltă în mână, mai pe înserat, unii copii mergeau la desprins pătrățelele de pe blocuri. Țurca, acel baseball al copilăriei, era jocul în care îți delimitai un cerc și cu un băț îți apărai teritoriul, înlăturând bețisorul aruncat de adversar spre cerc.

Deshidratarea era una dintre probleme, dar cred că fiecare în copilăria sa a avut la parterul blocului o „Tanti Petrea”, așa cum am avut eu, la care suna la ușă și o ruga să îi aducă un pic de apă, „rece, dacă se poate”. Și Tanti Petrea se conforma și îi aducea într-o sticlă de lapte de 1 litru de apă rece mult așteptată, ce trecea din mână-n mână și se golea într-o clipită din câteva gâlgâituri, după așa o sete nebună.

Mai era și varianta cumpărării de la aprozarul de lângă bloc a unei sticle de Pepsi sau Cico, înlocuite în anii 80 de Quick, Brifcor, Zmeuradă și o altă băutură răcoritoare din esență de brad al cărei nume nu mi-l amintesc. Gustul de Pepsi la 7 lei sticla, de atunci, a rămas inconfundabil, nu l-am mai reîntâlnit vreodată.

Când ne strângeam mai mulți copii, jucam în echipe „9 pietre”, în care aranjam lângă un perete un turnuleț din pietre care era în tirul unei mingi de tenis aruncate de fiecare dintre noi. Apoi, ne vânam unii pe alții, încercând să ne atingem prin aruncare cu această minge.

Erau nelipsite „câte ouă are baba”, jocurile cu mașinuțele de plastic prin nisipul adus pentru reparațiile la bloc, tancurile încropite din schele, tenisul de masă, la masa de beton de la scara 1, la care atașam un fileu din setul cu două palete „Made in China” sau tenisul cu harta României din plastic folosită la geografie. La etajul 2, locuia un cuplu pasionat de acest sport, uneori seara, ea și el, ieșeau echipați numai în alb și jucau ping pong, iar noi îi admiram fascinați.

Stabileam de multe ori din ziua precedentă ce facem în următoarea. „Ieșim cu bila, țoacla?”. Era o adevărată expoziție în fața blocului. De la bicicleta „Pionier" de 800 de lei, la „Pegas" de 1200 cu ghidon coarne și șa lungă și roata spate mai lată, „Pegas" 1500 cu șa scurtă, la „Ukraina". Cei șmecheri aveau semicursiere („semicursă"), care costau peste 1800 lei și reprezentau atunci gama de lux, visând fiecare dintre copii la așa ceva. Noaptea atașam dinamul la roată și dădeam la pedale, iluminându-ne fericiți calea.

Mai erau „bătăliile" cu tuburi și cornete de hârtie, „boabe", prăștiile cu calibre sau pietre.

Uneori, când oboseala ne cuprindea sau când pur și simplu nu mai aveam chef de altceva, spre seară sau când se înnopta, ne adunam în cerc și povesteam unde ne-am mai petrecut vacanțele, ce mai citisem, ce fete erau interesante, dezbăteam, făceam planuri, încropeam echipe pentru alte „înfruntări" cu copiii de blocurile vecine.

Eram activi, inventivi, făceam sport, socializam și cunoașteam o grămadă de copii de vârste relativ apropiate.

A fost o copilărie frumoasă de care îmi amintesc oricând cu drag, acesta fiind și motivul pentru care am vrut să împărtășesc câteva secvențe. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp