Tom Hardy e răcit. Are șapca trasă peste ochi și-și suflă nasul într-un șervețel pe care i-l aduce asistentul asistentului. Stăm față în față, într-un apartament de la Grand Hotel din Stockholm.
Am venit la un press day pentru Taboo, serialul făcut de Hardy, tatăl lui (Chips, autor de romane și scenarii) și Steven Knight, tipul responsabil de Peaky Blinders și Locke. Serialul ăsta e jucăria preferată a lui Hardy, proiectul în care a investit o tonă de bani și de suflet și pe care l-a făcut fix așa cum a vrut. A ieșit un prim sezon întunecat ca o dimineață la Londra în 1820, în care mocirla de-afară e după chipul și-asemănarea mocirlei de dinăuntru. Hardy joacă rolul lui James Keziah Delaney, fiul rătăcitor care se întoarce acasă, la Londra, după un episod misterios pe continentul african.
Întâmplător, tatăl lui James tocmai dăduse colțul în circumstanțe dubioase, așa că fiul devine moștenitorul unei bucăți de pământ plasate strategic între Statele Unite și Marea Britanie, motiv de conflict cu fioroasa East India Company, o proto-corporație cu apucături mafioțești. La asta se adaugă o jumătate de incest, niște magie neagră, o ceață dickensiană și contururile violente ale unei lumi care pierde teren în fața revoluției industriale.
Hardy umple ecranul cu pardesiul, jobenul și privirea lui de vultur în căutare de pradă, iar siguranța cu care înnoadă mațele adversarului și țese planuri diabolice te face să te feliciți că nu ai făcut nimic în viață care să-ți aducă un dușman de talia lui Delaney. Primul sezon al serialului intră pe HBO pe 17 martie. Dacă îți ard călcâiele de nerăbdare, poți să-l vezi deja pe HBO GO.
Tom Hardy e răcit și e unul dintre actorii mei preferați. Acum trei ani, după ce-am citit extraordinarul profil din Esquire al lui Tom Junod, am luat o pauză de la viață și m-am uitat la filme cu Hardy. Unul după altul, am înghițit Bronson, Warrior, The Take, Lawless, Locke etc., și am devenit din ce în ce mai convinsă că tipul ăsta e dat dracului, unul dintre cei mai buni actori ai generației lui. Aș zice chiar cel mai bun. Acum stăm față în față și trebuie să încep interviul. Schimbăm amabilități, ceva despre lumina asta suedeză care decupează forme neașteptatele pe fețele noastre, eu mă întreb cum pot să storc cât mai multe în cincisprezece minute, el zâmbește și n-am nici cea mai mică idee ce-i trece prin cap. Strănută. Bless you, Tom, zic, și încep.
Trebuia să fie un interviu despre serialul Taboo. A ieșit unul despre copii și tați.
© Taboo Productions Limited 2017
În Taboo, v-ați jucat cu genul filmului de epocă. Ai zice că i-ați adus mai multă realitate sau mai multă ficțiune?
Ambele, în egală măsură. Din punct de vedere istoric, ne-am jucat cu entități reale, cum ar fi East India Company, companii de comerț și transport naval, și cu prințul regent, fiul regelui George. Deci există și persoane reale în film, dar mai există și ficțiune. Și apoi, la toate astea se mai adaugă și-un element de basm.
[Prima întrebare trece foarte ușor. Mă sperii și îmi înfig coatele în masă. Înainte să-mi vină rândul, am stat în fața ușii de la apartamentul 139 și-am văzut cum ies jurnaliștii veseli ca niște puști după oralul la română. Băi, ce om mișto! Ce inteligent! Ce răspuns tare mi-a dat! Ar fi culmea s-o sfeclesc. Altă întrebare.]
Taboo a schimbat, într-o anumită măsură, percepția publică despre începutul secolului XIX în Anglia. Spre surpriza multora, se vorbea mult cu „fuck” și „cunt” pe vremea aia, iar East India Company chiar a existat. Asta ți-ai propus să faci de la bun început?
Mda, sincer nu pot să zic că m-am gândit să schimb percepții, dar e o chestie de bun simț, s-a scris mult pe tema asta. Dacă te uiți la sursele istorice, ai texte în care se vede clar că înjurăturile erau la ordinea zilei. Dar, cumva, așa am hotărât noi, că pe vremea aia nu se înjura. Numai că nu-i adevărat. S-au plâns câțiva cercetători universitari mai în vârstă, de la noi din țară. Sincer, n-am înțeles niciodată care-i faza cu universitarii și cu faptul că nu fac, la dracu, , nimic. Altfel, tot respectul pentru lumea academică.
Fac cercetare...
Da, numai că, pe bune, vezi-ți și tu de viață, băi, smiorcăitule. Cu tot respectul - am o tonă de respect pentru universitari, dar până în punctul în care văd că nu-s în stare să arunce cu o grenadă sau să lupte pentru propriile libertăți. Sper ca cei care trăiesc cu picioarele pe pământ să fi luat în calcul, măcar un pic, acolo, ideea că-n orice corporație globală există și niște indivizi care sunt probabil în stare să comită ilegalități. Și că nu se poate dovedi că nu le-au comis. Așa că să mă mai scutească. În plus, eu am fost dat afară din școală, deci mă doare-n cur. Și le zic mersi că se uită la serial, chiar dacă o fac doar ca să se plângă. Pentru că, da, noi am inventat partea aia, dar ar putea fi adevărat. Eu o să trec la alt subiect, pot să rămână ei cu subiectul ăla-n brațe tot restul vieții. Nu mi-au frânt inima. Hahahaha, sper că-i un răspuns sănătos.
Aha.
[Râd cu gura până la urechi, m-am relaxat și m-am lăsat pe spătarul scaunului. Pe Wiki-ul Taboo, e un paragraf întreg despre reacțiile istoricilor britanici la serial. Zic că East India Company nu era în realitate atât de coruptă. Doar că Taboo nu e în realitate.]
A pus cineva un clip pe YouTube care se cheamă „De câte ori mormăie Tom Hardy”.
Oameni invidioși (haha). L-am văzut aseară. Mormăitul ăla nu era în scenariu.
E genul de detaliu care dă consistență unui personaj ficțional. Cum îți alegi trăsăturile, ticurile cu care contruiești un personaj? E o chestie arbitrară?
Hm... Hmm.. Nu, folosesc mult observația. Toți scoatem sunete. Și o facem indiferent că ne dăm seama sau nu. Majoritatea oamenilor nu-s atât de conștienți de sine pe cât cred - să zicem că pui o cameră de filmat la tine acasă în dormitor și uiți de ea și-apoi o descoperi peste un an și stai să te uiți cum mergi prin cameră. S-ar putea să n-aibă nici o legătură cu felul în care crezi tu că mergi, sunt două lucruri complet diferite. Mulți sunt șocați când aud înregistrări cu ei: „Nu așa sună vocea mea!”. Ba da, așa sună vocea ta! Percepția fiecăruia despre sine e complet diferită față de felul în care suntem de fapt. Zic asta și-n apărarea mormăitului, dar adevărul e că diferența asta e exploatată și la cursurile de actorie din facultate. Mă rog, am fost dat afară și de la cursul de method acting, motiv pentru care nu prea-mi place de method actors.
Nu-ți place de Marlon Brando?
Ba da, dar mă gândesc… Vezi tu, asta-i o concepție greșită. „Method actors”. Au existat mai multe metode. Strasberg, Stella Adler, Uta Hagen, fiecare maestru a avut metoda lui. Oare sunt necesare toate metodele asta, sau mai bine „fake it to make it”? Până la urmă, și să te prefaci e tot o metodă. Să te prefaci și-atât. Dacă ești în Thailanda și ți se confiscă pașaportul pentru că ești suspectă de trafic de heroină și tu știi că nu-i adevărat, cum îți recuperezi pașaportul? Nu trebuie să joci după nu-știu-ce metodă ca să fii convingător, știi ce zic?
Trebuie doar să spui o poveste și să fii…
Cât mai sincer cu putință. Asta-i o chestie care ține de bun simț. Nu de method acting.
© Taboo Productions Limited 2017
Unele dintre exercițiile pe care le-am descoperit în călătoriile mele sunt bazate pe sunet. Când simți ceva, scoate un sunet. Un alt exercițiu e să cânți cântecele foarte simple pentru copii, cum ar fi „Baa Baa Black Sheep”, dar într-un mod foarte monoton… Dintr-o singură suflare, cânți fiecare silabă cât poți de tare și încerci să ții aceeași notă, iar în timp ce cânți, te uiți la oamenii din cerc, și până la urmă îți dai seama că pur și simplu stai acolo, cu picioarele apropiate și mâinile pe lângă corp. Nu trebuie să te miști, ci doar să cânți chestia asta. Ceea ce e cam ciudat, fiindcă la un moment dat te lasă vocea și începi să tremuri, te pufnește râsul și de fiecare dată când se-ntâmplă asta, instructorul / instructoarea îți zice să te oprești și s-o iei de la capăt, să rămâi nemișcat și să continui. Și asta până când nu mai ești în stare să faci nici cele mai elementare chestii, începe să te mănânce tot corpul, vocea îți oscilează, plângi, râzi, e fix opusul meditației. E ca și când te-ai pune în situația în care corpul nu mai vrea să fie privit. Și începe, involuntar, să arate prin sunet ce se-ntâmplă înăuntrul lui.
La fel și cu mormăitul. Ce se întâmplă atunci când punctezi dialogul cu momente în care ies la iveală sentimente profunde sau gânduri, e că poți transmite publicului un comentariu asupra a ceea ce e în mintea personajului. E ca și când ai pătrunde un pic mai adânc în dedesubturile minții lui. Eu de-asta o fac. Ca tu, spectatorul, să poți spune Cred că știu care-ar putea fi mobilul lui sau Oare asta i-a făcut plăcere? sau Sigur n-are încredere în persoana asta, deși a zis el ceva…
În felul ăsta poți să punctezi. Și poate fi complet opusul replicii pe care tocmai ai spus-o. Completezi imaginea unei iluzii. Și cred că e util… Nu e ceva de care să nu fiu conștient. Am fost un pic jenat când au făcut montajul ăla cu 73 de mormăieli, poate fiindcă am cam abuzat de faza asta, haha. Dar cred că e unul dintre lucrurile alea pe care le faci atunci când încerci să creezi un personaj atent la lumea din jurul lui. Unul care ascultă ce se întâmplă, care e pur și simplu prezent. Are sens ce spun?
Da da, uneori ascult interviurile pe care le-am făcut și, când mă aud râzând, mă sperii, fiindcă îmi dau seama că dacă și în viața reală râd la fel de tare...
Oh! OK, OK… E interesant, pentru că asta e ce ai tu de oferit. E un sunet personal. Din nou, nu e vorba de ce încerci să spui, dar oferă un alt strat pentru ceea ce te reprezintă. Poate fi un râs nervos, unul încrezător sau un râs de eschivă. Și e ok că nu poți controla asta. Eu mormăi, da, asta fac… Dacă replicile nu-s destul de bune, mormăi. Haha.
[Radiez ca un lampadar de la Ikea. Tom are chef de povești, e curios să vadă ce-l mai întreb. N-are nimeni o bere pe-aici? Sau măcar un sirop de tuse?]
Articol de Luiza Vasiliu
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.