foto: Inquam Photos / Gabriel Neacsu
Orice comunitate - vecinii din bloc/ de pe stradă, colegii din firmă/ din ONG, membrii unui club de lectură, membrii unui grup mafiot, membrii unui partid, cetățenii unei țări etc. - este (și) o comunitate politică.
Orice comunitate politică are o constituție - scrisă sau nescrisă, formală sau informală - care îi definește regimul politic: cine deține și cum se distribuie puterea între membrii comunității.
Iar dacă înțelegi regimul politic al unei comunități, înțelegi care sunt valorile reale ale comunității respective, dincolo de declarații și de aparente bune intenții. (De exemplu, multe familii - nucleare sau extinse - din România funcționează ca niște regimuri autoritare.)
Cu niște ani în urmă, pe vremea când exista o efervescență de partide noi, obișnuiam să citesc statutele respectivelor partide ca să mă lămuresc în ce cred ele de fapt. „Dar ce treabă ai cu statutul?”, eram întrebat. „Statutul e o bucată de hârtie pe care am dat-o la tribunal ca să ne putem înscrie, n-are nicio treabă statutul cu ce suntem noi de fapt”.
Răspunsul meu la întrebarea asta era, invariabil, dat de primele trei paragrafe ale postării de față. Pe scurt: spune-mi cum te organizezi ca să-ți spun cine ești. (Așa am constatat, de exemplu, că USR e construit pe principiile unui regim autoritar, indiferent de toate „festivalurile democrației” care făceau furori, cu toate consecințele care decurg de aici: într-un regim autoritar, viața în opoziție e grea, când nu de-a dreptul imposibilă.)
Bun, după toată introducerea asta să intru și în subiect. Așa cum rezultă din documentarul Recorder, comunitatea magistraților din România este constituită sub forma unui regim autoritar: puterea este deținută de un grup restrâns și nu există mecanisme reale și eficiente de contrabalansare a ei.
Mie asta mi s-a părut de departe cea mai interesantă concluzie care se desprinde din documentar. Pentru că, repet, dacă înțelegi regimul politic al unei comunități, înțelegi cum funcționează ea de fapt (dincolo de intenții, de declarații șamd).
Într-un regim autoritar, poți să fii cea mai generoasă și bine intenționată persoană - dar dacă vrei să ajungi la vârful sistemului, în zona lui de putere, trebuie să te schimbi fundamental. Dacă nu te schimbi, vei fi înlăturat din cursă de cei care în mod natural se simt bine într-un astfel de regim.
Altfel spus, într-un regim autoritar nu poți să-l bați pe Ceaușescu cu blândețe. Ca să-l bați pe Ceaușescu trebuie să fii mai rău decât el - să fii dispus să faci lucruri pe care nici măcar el nu e dispus să le facă. Ăsta e modul prin care regimul își face selecția de cadre.
La fel, într-un regim autoritar nu poți face opoziție. Dacă, fiind înăuntrul lui, i te opui, fie vei fi marginalizat, fie vei fi exclus.
Dacă, în schimb, susții regimul, poți avea beneficii. Un regim autoritar stabil este unul care combină eficient teama de represalii cu distribuția de beneficii. Dacă distribuția de beneficii e suficient de largă, iar amenințările cu represalii sunt credibile, regimul e stabil și se poate reproduce la infinit.
Comunitatea magistraților (spre deosebire de un partid, de un ONG, de o firmă sau de un club de meditație cuantică, de exemplu), nu-și poate stabili singură regimul politic. Pentru asta are nevoie de legi, deci de politicieni.
Așa că un troc devine inevitabil, sub forma „dacă mă lași să fiu un regim autoritar și dai legi în sensul ăsta, îți garantez impunitatea; cui altcuiva îi mai ofer impunitate nu e treaba ta”.
Iar odată ce înțelegerea a fost parafată, elita magistraților, care controlează regimul autoritar din comunitatea ei, și elita politică își pot vedea fiecare de treaba ei.
Și exact din momentul ăsta puterea judecătorească își asigură autonomia (și supremația) în perpetuitate. Fiindcă elita magistraților poate extinde acum asupra clasei politice amestecul de amenințări cu represalii și de beneficii pe care îl folosește pentru a controla comunitatea magistraților.
Din acest moment puterea judecătorească ajunge să controleze, în interes propriu, puterea legislativă și cea executivă.
Aranjamentul acesta prin care elita magistraților devine stat în stat este totuși unul vulnerabil. Politicienii își păstrează puterea de a face legi - și, prin asta, de a înlocui actualul regim autoritar din comunitatea magistraților cu unul democratic (sau liberal, dacă vreți), în care, în interiorul sistemului de justiție, puterea să fie spartă pe orizontală și să existe mecanisme eficiente de checks and balances.
Dacă vrem o justiție funcțională și independentă, mingea e acum în tabăra politicienilor. Cei de la Recorder le-au pasat-o decisiv.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Chestia este simpla , mai ales in cazul romanilor care au o inventivitate aparte sa gaseasca gauri in sistem.
Justitia nu se poate reforma numai din interior cum nu se poate reforma sigur fiind controlata de orice alta putere, politic sau servicii . Nici sistemul judiciar si nici politicul nu vor sa reformeze justitia , deci de reforma nu poate fi vorba . In situatia de azi, totusi pot fi facute niste ajustari. Prima si cea mai importanta anchetarea si monitorizarea magistratilor nu poate fi facuta de ei insisi. E foarte simplu , inspectia judiciara trebuie sa plece de sub tutela CSM. Alte ajustari foarte punctuale la care nimeni nu poate obiecta fara rea credinta : nu poti schimba completul de judecatori pana nu se termina urmarirea penala , doar in cazuri exceptionale ( deces sau problema medicala majora) si nu se poate iesi la pensie sau avansa pana nu-ti termini procesele pe rol. Daca in caz de urgenta se schimba un complet atunci ceasul prescriptiei o ia si el de la inceput, adica de la zero. Nu stiu de ce atata tevatura , daca chiar vrem sa facem ceva. Dupa aia sa vedem pe politicienii care se vor opune la aceste shcimbari care nu aduc in nici un fel atingere la onoarea sau integritatea nimanui.