sursa foto: Profimedia
Pentru mine, doctoratul a însemnat disciplină intelectuală (pentru un om care citea haotic, avea ideile împrăștiate în zeci de jurnale și caiete, practica fișării și a lucrului pe text a fost o adevărată terapie), sens al educației (cred că scrierea la teza de doctorat și studiul temei alese au dat cu adevărat sens formării mele intelectuale) și contact cu ideile cele mai rafinate, cu textele și autorii cei mai reprezentativi din domeniul meu de cercetare.
Formarea mea academică nu s-a făcut din obligație profesională sau dintr-o necesitate legată de un anumit status profesional, ci pur și simplu din pasiune pură pentru studiu, pentru idei și pentru lectură. Mi-a plăcut să cizelez idei, să contruiesc semnificații, să citesc, să traduc, să comentez, să adnotez. Nu știu dacă rezultatul muncii mele corespunde unui ideal academic, deși teza de doctorat s-a transformat într-o lucrare, a fost editată, citată și cred că aduce contribuții importante atât la explicarea unui concept (cel de coincidentia oppositorum), precum și la înțelegerea gândirii autorului de care m-am ocupat mai bine de 5 ani, în speță Mircea Eliade.
Cred că lucrarea mea, „Mircea Eliade și misterul totalității”, ar fi putut avea o recunoaștere mai bună dacă aș fi fost cercetător sau profesor universitar sau dacă ar fi beneficiat de o promovare adecvată. Chiar dacă nu am primit niciun ban pe toată perioada cercetării, nu am fost angajatul niciunei universități (doar simplu doctorand al Universității „Alexandru Ioan Cuza”), asta în timp ce eram profesor la un liceu oarecare din Galați, asta nu m-a împiedicat să îmi cumpăr cărți, să le împrumut de la biblioteci internaționale, să citesc în 3 limbi străine, să traduc și să scriu.
Nefiind cadru didactic afiliat unei universități, nu am avut acces la reviste de specialitate și, cu toate acestea, am reușit să-mi public unele fragmente din teza mea de doctorat în reviste de cultură importante, ca „Idei în dialog” sau „Timpul”. Nu am avut absolut nicio „proptea”, de niciun fel. Am susținut examen (colocviu) de admitere la doctorat, cu un număr mai mare de candidați decât numărul de locuri pe care îl avea profesorul meu coordonator. Aș fi vrut să îmi continui traseul academic cu o bursă postdoctorală, dar cine sprijină demersul unui profesor de liceu neafiliat vreunei universități sau vreunui centru de cercetare? Toate aplicațiile, toate demersurile de a deveni bursier postdoctoral le-am făcut pe cont propriu, fără susținere cotutelară. Evident, în condițiile acestea, nu am avut nicio șansă să-mi continui studiile.
Scriu toate acestea pentru că vreau să mă delimitez de toată impostura aceasta intelectuală a celor care au avut nerușinarea să-și cumpere diplomele de doctor, să plagieze și să facă astfel din cunoaștere, din standardele academice, din viața intelectuală o parodie tristă și sinistră, în același timp. Din momentul în care doctoratul a devenit un mijloc de a câștiga mai mult, deci un criteriu cantitativ ce ține locul competenței și valorii, din acel moment s-a transformat într-un beneficiu, într-un mijloc și nu a mai fost scop în sine (al cercetării, al studiului, al educației intelectuale).
Am considerat mereu că am meritat să îmi echivalez grade didactice și să primesc o bonificație la salariu pentru că, în fond, munca de redactare a unei lucrări de doctorat te face să dobândești competențe și să stăpânești informații, domenii, metode și calități intelectuale superioare unui profesor care are gradul I, de exemplu. Simplu spus, am considerat că cercetarea, ideile, plus-cunoașterea, valoarea ar trebui recompensate, nu neaparat printr-un spor, ci pur și simplu să te pună pe o altă treaptă, măcar profesională, față de colegii nedoctoranzi.
În schimb, am primit doar ironii („la ce te-ajută doctoratul dacă nu ești profesor la facultate?”), umilințe (cea mai mare a fost aceea în care mi se cerea să aleg între echivalarea cu gradul I și sporul de doctorat, de parcă eram mai puțin doctor și mai mult profesor, sau invers, și nu profesor cu doctorat, cum ar fi trebuit să fiu recunoscut, de fapt) și chiar pedepse. Căci la noi, competența se pedepsește și se ridiculizează. Chiar dacă doctoratul meu valorează mai mult decât doctoratul plagiatorilor și impostorilor, diploma este aceeași și tratamentul din partea statului român este același. Dar eu nu sunt același. Valoarea mea nu stă în funcții, titluri, diplome și recunoașteri internaționale, ci în ceea ce știu și sunt. Mă legitimează cărțile scrise, orele predate elevilor, cunoștințele și ideile răspândite ici și colo. Acestea sunt „puterile” mele.
Nu-mi vreau înapoi nici sporul (pierdut încă de acum 3 ani, ca „pedeapsă” pentru că sunt „doar” profesor de liceu) și nici nu cer titluri și funcții pe baza diplomei de doctor. Vreau „doar” să nu mai fiu pus în aceeași grupă a impostorilor hoți de idei și vânători de diplome, bani și titluri (care acoperă goliciunea), vreau să nu fiu privit cu ironie sau cu milă și să pot ține mereu capul sus, să fiu privit ca și cum aș avea haine de gală și nu veșminte transparente sau jerpelite. Sunt doctor în filosofie, fără bani, fără funcție, fără glorie, dar doctor în filosofie. Pe merit. Observați diferența?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.