Kizomba nu este doar un dans. Este modul în care angolezii au ales să reziste unei istorii tumultuoase

sursa foto: Profimedia

În ultimele două decenii, lumea a fost remodelată de o revoluție tehnologică care a schimbat felul în care comunicăm, lucrăm și ne trăim viețile. Conceptul de iPhone ca smartphone, imaginat și rafinat de Steve Jobs și Apple, a redefinit ideea de conexiune. Dar, în aceeași perioadă, într-un colț de lume aflat la zeci de mii de kilometri de Silicon Valley, se năștea o revoluție cu totul diferită, nu una digitală, ci una profund umană, care nu provine din laboratoare futuriste, ci din cenușa unui război civil care a bântuit Angola timp de decenii.

Nu mi-am propus să discut despre diferențele majore dintre aceste două lumi, ci despre un dans care fascinează generațiile tinere și nu numai, prin energia, expresivitatea și magnetismul său: kizomba.

Pentru a înțelege kizomba, trebuie să înțelegem Angola. Iar pentru a înțelege Angola, trebuie să privim înapoi la istoria ei recentă, o istorie pe care Tim Marshall o descrie magistral în cartea lui, „Prizonierii geografiei”. După independența din 1975, Angola, fostă colonie portugheză, a intrat într-un conflict devastator între două tabere care au devenit, din păcate, pioni într-un joc global al marilor puteri. Prima tabără a fost MPLA, partidul aflat mulți ani la putere, sprijinit de fosta URSS și de Cuba. A doua structură beligerantă, cunoscută sub acronimul UNITA, a fost reprezentată de opoziția armată, susținută de către SUA și Africa de Sud.

Angola a devenit, cum spune Marshall, „un câmp de luptă pentru ambițiile altora”, o țară în care geografia, resursele și istoria colonială au dictat destinul. Angola este al doilea posesor de hidrocarburi de pe continentul african, după Nigeria. Și totuși, în mijlocul acestei furtuni, o generație a refuzat să renunțe. Din cartierele Luandei, capitala Angolei, din dor, din rezistență, din nevoia de a simți din nou bucurie, s-a născut kizomba.

Am descoperit și eu acest dans într-un club de dansuri latino, fără să știu că pașii simpli pe care îi învățam poartă în spate o istorie întreagă. O istorie a unei țări care a suferit, a sperat și a creat, în ciuda tuturor lucrurilor. Când spun pași simpli, mă gândesc în primul rând la Saida Man, un pas de bază în kizomba, în care lead-ul, bărbatul, creează o mică ieșire laterală sau în diagonală pentru parteneră, ghidând astfel direcția, ritmul și intenția dansului. La al doilea pas de bază, Saida Lady, rolurile se schimbă.

În cartierele din Luanda, în anii ’70–’80, ritmurile tradiționale de semba s-au combinat cu influențele de zouk din Antilele Franceze, Guadeloupe sau Martinica. Din această fuziune a apărut un sunet nou: mai lent, mai cald, mai senzual. Eduardo Paim, considerat părintele kizombei, a fost cel care a dat formă acestui stil. Muzica lui a devenit preferata unei generații care trăia între speranță și incertitudine. Alături de el, Paulo Flores, un maestru al stilului de semba modernă, a adus profunzime, poezie și conștiință socială. Cântecele lui vorbesc despre război, exil, iubire și identitate, teme care au marcat profund cultura angoleză.

Kizomba, ca dans, este o artă a conexiunii. Spre deosebire de alte stiluri, aici nu elementele spectaculoase contează, ci prezența. Pașii de bază Saida Lady sau Saida Man, de care aminteam mai sus, nu sunt doar mișcări. Ei sunt metafore ale rolurilor, ale echilibrului, ale dialogului dintre doi oameni. În esență, aceste mișcări simple sunt o conversație tăcută, o poveste spusă în doi, o formă de a simți muzica cu tot corpul.

În anii ’90, diaspora angoleză a dus kizomba în Portugalia, unde stilul a explodat. Lisabona a devenit centrul european al fenomenului, iar de acolo dansul s-a răspândit în Franța, Spania, Olanda, Germania și Marea Britanie. Niște instructori carismatici, anumite festivaluri internaționale, dar și numeroase comunități pasionate de acest dans au transformat kizomba într-un limbaj universal.

În România, kizomba a ajuns în jurul anilor 2010. La început timid, apoi cu o forță surprinzătoare. Sălile de dans din București, Cluj, Timișoara, Iași, Constanța, Craiova, Brașov sau Sibiu au devenit spații în care oamenii descopereau nu doar un dans, ci o stare de spirit. Exuberanța dansatorilor români este remarcabilă: energia lor umple sălile, dorința de a învăța este contagioasă, comunitatea este caldă și primitoare, iar festivalurile românești au devenit repere în Europa Centrală și de Est.

Pentru mulți, kizomba nu este doar un dans, ci o descoperire. Este o lume în care muzica te atinge altfel, conexiunea devine limbaj, fiecare pas spune o poveste, iar fiecare îmbrățișare este o punte între oameni. Kizomba nu se învață doar cu picioarele. Se învață cu inima și este rezultatul unei istorii complicate, al unei geografii nemiloase și al unei culturi care a refuzat să se lase învinsă. Este dansul unei țări care a supraviețuit războiului. Este muzica unei generații care a sperat. Este o poveste care continuă să se scrie în Luanda, la Lisabona sau la București, în fiecare sală de dans și în fiecare inimă care se lasă purtată de ritmul ei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp