L-am văzut pe Victor Rebengiuc în „Tatăl”, la Bulandra și mi-am amintit de ce îl iubesc pe acest om.
Sala a râs și a plâns, s-a emoționat și a aplaudat îndelung la final, oprită la al doilea bis de un gest sobru al actorului, pe care eu l-am interpretat așa: Gata, destul cu aplauzele, mergeți acasă, trăiți-vă viața, aveți grijă de voi și de bătrânii voștri!
Într-adevăr, după „Tatăl” simți nevoia să-i suni pe toți ai tăi și să-i strângi tare la piept.
Rebengiuc este Anthony Hopkins-ul nostru (să vedeți, dacă n-ați făcut-o deja, „The Father”, cu minunații Anthony Hopkins și Olivia Colman) - la amândoi marii actori, aceeași alchimie miraculoasă: cu cât omul se împuținează trupește, cu atât spiritul devine mai pur.
Spiritul de la teatru te poate face, de pildă, să te simți când bătrân, confuz și obosit, când șarmant și seducător, când inginer lucid și rațional, când magician și dansator de step. Simți sub propria țeastă răceala ceții care-l cuprinde în apusul vieții pe André, personajul jucat de Rebengiuc, hăul și haosul care-l înghite odată cu boala și bătrânețea, greutatea timpului care cade peste el ca un mal de pământ.
Și în toată negura care-l învăluie pe un om în amurg care suferă de o boală degenerativă a creierului, au țâșnit în aparté două fraze limpezi ca fulgerul înfricoșător pe cerul nopții. În momentul în care actorul le-a rostit, în sală s-a făcut o liniște-cristal:
„Mă simt ca un pom desfrunzit… îmi pierd toate frunzele”.
„O să înțelegi când vei ajunge la vârsta mea ceea ce o să se întâmple… Mai repede decât crezi tu”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.