Foto Inquam Photos / Octav Ganea
De o săptămână, vedem în mediul online două tabere: cei care vor renunțarea la premiile de la școală și cei care nu vor. Ideea aceasta cu renunțarea la premiile de la final de an școlar a apărut chiar de la un cadru didactic. Iar acest cadru didactic motivează că premierea celor merituoși provoacă suferință celor nepremiați și că se încalcă GDPR-ul prin publicarea rezultatelor elevilor. Referitor la GDPR, propun să nu se mai spună deloc notele elevilor la clasă și să renunțăm cu totul la cataloage. Ce mai, mai bine să nu se mai dea note de loc. Glumesc, dar dacă intepretăm atât de strict politicile referitoare la protecția datelor, atunci, în mod clar, nu trebuie să se mai organizeze festivități în curtea școlii. La aceste festivități participă și părinți care îi văd pe ceilalți elevi și-i pot identifica ulterior.
Evident, această petiție lansată de cadrul didactic în mediul online este o exagerare, o părere proprie lansată la rang de adevăr universal. Din păcate, carențele din școală se văd peste tot atunci când comunicăm: la job, în societate și în mediul online. Ne facem cunoscute părerile personale, suntem absolut reticenți la opiniile celorlați și încercăm să convingem prin ridicarea tonului vocii, apelul la autoritate (Este așa pentru că eu am zis, iar eu sunt șeful vostru.) sau prin argumentul ad personam (Voi nu vedeți cine zice treaba asta? Un terchea-berchea.) Acest tip de argument fals apare atunci când denigrăm oponentul dintr-o discuție. E ca și când m-aș lua personal de abilitățile cognitive sau emoționale ale cadrului didactic inițiator al petiției, în loc să contraargumentez ideile pe care acesta le susține.
Cei care nu doresc renunțarea la festivități contraargumentează că prin măsura aceasta ne întoarcem în comunism și devenim cu toții egali, că se pedepsește elitismul și performanța. S-a vorbit despre „loaze”, despre cei pe care îi avem în Parlament și s-au luat lucrurile prea personal - unii au spus că deși n-au fost premianți, n-au suferit, altii că au suferit grozav, că au fost certați de părinți și că lipsa premiului I din clasa I i-a încurcat în viață și n-au reușit să devină cine ar fi putut fi.
Cred că experiența fiecăruia dintre noi cu școala este o experiență formatoare, holistică și care nu se definește doar prin premiile de la final de an. Da, cred că școala poate fi o experiență traumatizantă pentru un copil. Dar nu din cauza premiilor de la final de an. Ci din vreo două motive:
- prin absența educației sau a posibilității reduse de a participa la orele de la școală și
- din cauza unor cadre didactice care nu stăpânesc materia sau principii pedagogice sănătoase. Uneori fiecare examen sau notă mică primită poate produce anxietate.
Cred că un elev suferă mai mult din cauza unor cadre didactice care critică, care umilesc, care jignesc, care lovesc, care se cred atotputernice și nu pun preț pe părerea elevului și nu din cauză că n-a mai primit nici măcar mențiune.
Copilul de la sat care trebuie să rămână acasă ca să aibă grijă de frații mai mici ori să facă treabă prin gospodărie nu plânge că n-a luat premiu la final de an. Plânge că poate nici n-a trecut clasa. Trauma lui nu este că nu e premiant și că este catalogat drept leneș sau prost, ci că are responsabilități mai mari decât vârsta lui, pe care chiar unii dintre adulți nu le au.
Școala nu înseamnă doar premii. Dar dacă ar fi să ne legăm doar de partea de premiere, atunci ar trebui:
- să învățăm să celebrăm succesul ca societate;
- să ne bucurăm de cei premianți, de capra vecinului, adică;
- să dezvoltăm mecanisme de autoreglare atunci când avem un insucces;
- să scoatem în evidență modele de urmat;
- să acceptăm că eșecul face parte din viață și că nu ne definește ca persoană;
- să înțelegem că performanța la școală trebuie apreciată așa cum apreciem performanța la fotbal, la tenis sau la orice alt tip de competiție;
- să înțelegem că performanța se obține cu efort constant;
- să acceptăm că dacă suntem pe ultimul loc în clasă, nu este o tragedie. Viața nu se termină;
- să înțelegem că premiul I la școală nu ne garantează succesul în viață. Și reciproca este valabilă;
- să înțelegem că oricând ne putem reinventa, re-defini dacă avem susținere. În familie.
Problema școlii românești nu sunt premiile sau modul în care se acordă la final de an. Ci corupția, metodele învechite de predare, lipsa de interes a profesorilor, lipsa de implicare a părinților, infrastructura precară în multe școli și mai ales, absenteismul ridicat și ne-continuarea studiilor în rândul copiilor din mediul rural.
Suntem o națiune prost-educată. Iar lucrul acesta se vede în mizeria de pe jos, în modul cum conversăm unii cu alții, în modul în care ne îmbrăcăm, în mașinile pe care ni le cumpărăm, în nespălatul pe dinți, în haine mai scumpe decât cărțile citite, în deciziile pe care le luăm, în alternativele pe care le avem în rândul oamenilor politici, în modul în care ne facem treaba la birou, în modul în care suntem părinți pentru copiii noștri, în emisiunile la care ne uităm.
Iar în condițiile acestea ce este de făcut? Care ar fi rezolvarea? Să renunțăm la festivitatea de premiere? Nu. Cred că schimbarea pornește de la fiecare dintre noi. Să ne facem treaba bine la birou, să fim părinți prezenți în viața copiilor noștri, să ne educăm în mod constant, să fim atenți la ce ne consumă și la modul în care ne petrecem timpul (îl pierdem sau îl petrecem cu folos). Păcat că lucrurile acestea nu se învață la școală. Asta e problema.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.