Lecția Ierusalimului: Cum arată identitatea parazitată de adevărurile altora

Imagine din arhiva personală a autorului

De-a lungul călătoriei organizate în Israel, la care am participat ca membru al unui grup de pelerini, și pe care am mai amintit-o într-un articol anterior, mi-a atras atenția, printre altele, un detaliu spectaculos cu care nu sunt deloc obișnuit în România. În jurul cetății Ierusalimului, aproape la tot pasul, puteai întâlni grupuri de tineri îmbrăcați într-o uniformă cazonă de culoare verde. Când spun grupuri de tineri, nu mă refer doar la băieți, unii dintre ei încă imberbi, ci și la un număr semnificativ de fete, drăguțe și delicate. În marea lor majoritate, acești tineri purtau arme automate și diferite accesorii de luptă. Toți erau, ne spunea ghidul, înrolați în armata israeliană. De la același ghid am aflat că serviciul militar, în cazul băieților, se întinde pe o durată de 32 de luni, în timp ce, în cazul fetelor, durata serviciului militar, care, atenție!, a devenit, la solicitarea lor expresă, un serviciu obligatoriu, este de... 24 de luni.

Grupurile acestea de tineri, aflate nu doar în jurul vechii cetăți, ci și în alte zone cheie ale orașului, și, în mod special, în punctele de trecere a frontierelor, sunt, din punctul meu de vedere, dovada unei indestructibile identități naționale, adânc înrădăcinată în făptura poporului israelian. Firește, fenomenul este ușor de explicat, dacă ținem cont de destinul nemilos și tulburător al acestui popor, care, după aproape două milenii de peregrinări, a primit șansa, prin repatrierea de la 1948, de a-și reconfigura identitatea. Zilele acestea, statul Israel aniversează 75 de ani de la redobândirea independenței. 

Însă, dacă privim mai adânc în istorie, putem pune identitatea aceasta pe seama unui factor încă mai semnificativ. Unul dintre patriarhii poporului evreu (îl știm toți cu numele de Moise) observa, în cartea numită Deuteronom, că... și am să-l citez, folosind varianta ortodoxă a traducerii: „Iată, v-am învățat porunci și legi, cum îmi poruncise Domnul Dumnezeul meu (...). Să le păziți așadar și să le împliniți, căci în aceasta stă înțelepciunea voastră și cumințenia voastră înaintea ochilor popoarelor care, auzind de toate legiuirile acestea, vor zice: Numai acest popor mare este popor înțelept și priceput.”

O trecere în revistă a decalogului, adică a celor zece porunci pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise, săpându-le în două plăci de piatră, ne ajută să înțelegem că legea la care se face referire aici gestionează, cu o înțelepciune practică imposibil de egalat, modul în care omul ar trebui să se raporteze la Dumnezeu, pe de o parte, și la oameni, pe de altă parte. Interiorizarea acestui cumul de legi, care dau substanță relațiilor (atât pe verticală, cât și pe orizontală), face din Dumnezeu și din celălalt (aproapele) doi catalizatori puternici în formarea identității. În cuvinte mai simple, evreii au fost învățați că identitatea lor, individuală și națională, se constituie, se dezvoltă și se consolidează prin și în relații. De unde și unitatea lor istorică greu de egalat și imposibil de zdruncinat.

La polul opus, în contrast cu tabloul admirabil al tinerilor soldați gata să se sacrifice în numele unei identități, în inima cetății Ierusalimului, se află o biserică în care o altă identitate, respectiv identitatea creștină, pare să fie pulverizată. Este vorba, după cum intuiți, despre Biserica Sfântului Mormânt, cu siguranță cel mai însemnat loc de pelerinaj al creștinilor. Inițial, atunci când am pășit în această clădire impresionantă, nu prea am înțeles unde mă aflu. Am urcat și am coborât scări, mai degrabă dus de mulțime, decât din proprie inițiativă, m-am ferit de câteva ori din calea unui preot care, am observat mai apoi, alerga neîncetat pentru a tămâia cu o cădelniță toate încăperile bisericii, m-am oprit de câteva ori, acolo unde s-a putut, pentru a admira arhitectura interioară, despre care, ca un neinițiat ce sunt, nu pot emite critici prea legitime. În fine, m-am oprit și m-am fotografiat lângă mausoleul unde, se crede, coboară lumina sfântă o dată pe an, atunci când (și numai atunci când) Biserica ortodoxă celebrează învierea Domnului. Firește, mi-am amintit, ușor amuzat, de recenta (și zadarnica) dezbatere din țara noastră cu privire la modificarea acestei date spre beneficiul diasporei române. 

Am observat, apoi, rândul de oameni care aștepta la intrarea în acest mausoleu, gesturile ferme și aproape violente ale unor preoți care încercau să organizeze mulțimea, să mențină anumite culoare libere (preotul cu cădelnița părea de neoprit și urma un culoar pe care turiștii nu îl puteau prezice), să păstreze un soi de sacralitate în atmosfera gălăgioasă a locului. Poate că sună dur, dar, asistând la haosul acela, am înțeles că, în clădirea aceea impunătoare, formele erau mai importante decât fondul pe care trebuiau să îl slujească. Am înțeles că sacralitatea atribuită funcțiilor bisericești și lucrurilor folosite în oficierea ritualurilor era mai importantă decât oamenii pentru mântuirea cărora, de altfel, era menită acea sacralitate. În cele din urmă, mi-am dat seama că în acea clădire domnește o certitudine care, practic, controlează totul: certitudinea că în acel loc, și numai în acel loc, a murit și a înviat Hristos. Pe această certitudine se reazemă și o alta, care, la rândul ei, a generat inutile și agasante dezbateri, cea cu privire la momentul în care sfânta lumină coboară din cer, repet, numai și numai în acel loc. Ei bine, această certitudine, impusă din afară, în virtutea unor convingeri tradiționale, nicidecum cu ajutorul dovezilor științifice, macină necontenit identitatea creștină a locului, unitatea aceea atât de naturală, pe care o observasem, cu puțin timp în urmă, la grupul de tineri soldați evrei din afara cetății. Deloc surprinzător, ghidul ne-a ținut o scurtă prelegere despre modul în care era segmentată biserica, după confesiuni și etnii, ca și despre felul în care erau distribuite anumite sarcini administrative și ritualice, de la o generație la alta. Nu am acordat importanță acestor detalii (aveam deja dureri de cap din alte pricini). Presupun că cititorul de bună credință se poate documenta temeinic în privința lor.

Știu însă un lucru, la care am meditat îndelung. Când certitudinile care formează un crez nu sunt interiorizate, nu sunt trăite, nu sunt înțelese, când ele vin din afară și nu au nicio legătură cu miezul ființei omului, atunci identitatea acestuia, cel puțin pe linia crezului său, nu e decât un pumn de țărână uscată, ușor de sfărâmat între degete. O certitudine cu privire la un loc anume, și nu cu privire la rostul evenimentului care s-a petrecut în acel loc, nu are nicio putere. Nu este un adevăr care poate fi interiorizat, spre a fi, în cele din urmă, convertit în trăire autentică. Ba aș îndrăzni să merg mai departe și să afirm că, atunci când un eveniment precum cel învierii, esențial pentru identitatea creștină, este, la rândul lui, privit cu detașare, fără a fi înțeles și fără a fi asumat, el nu rămâne decât un eveniment miraculos, interesant și atrăgător, dar fără nicio putere. În Biserica aceasta, a Sfântului Mormânt, - și acesta este doar punctul meu de vedere - locul învierii pare să fie mult mai important decât învierea propriu-zisă. Oamenii așteaptă să fie schimbați în mod miraculos prin simpla lor prezență acolo. Ei încearcă, inutil, ba chiar periculos (căci mizează pe lucruri neputincioase), să se sacralizeze lipindu-se de locul acela pe care îl consideră sacru. Dar sacralitatea nu este ceva ce se manifestă în afara omului, cum susțin adepții binomului sacru vs. profan. Sacralitatea, așa cum ne explică Isus, în Pilda bunului samaritean, se manifestă în relațiile pe care un om le are cu alți oameni.

Din interacțiunile pe care le-am avut și încă le mai am cu cei care se consideră creștini și care caută sfințenia în pelerinaje de felul acesta, atingându-se de locuri alese și sacrificându-se (prin posturi dificile) în perioade de timp pe care le consideră sacre, am observat că prea puțini dintre ei înțeleg ce anume a însemnat, cu-adevărat, învierea Domnului. Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim nu a făcut decât să îmi confirme încă o dată, dacă mai era nevoie, adevărul acesta.

De o surpriză extrem de plăcută am avut parte, în schimb, a doua zi, când ghidul ne-a facilitat vizita la un loc din apropierea porții Damascului (una dintre porțile cetății Ierusalimului), un loc numit, foarte sugestiv, The Garden Tomb (Grădina mormântului). Cititorul destoinic și de bună credință se poate lămuri cu privire la acest loc și la cei care îl administrează căutând (și găsind suficient de multe) informații pe google. Acolo, un creștin neoprotestant de origine belgiană, după ce a enumerat câteva dovezi istorice destul de convingătoare, ne-a prezentat și o perspectivă cu totul diferită de cea pe care o întâlnisem la Biserica Sfântului Mormânt. Deși avem multe dovezi, a concluzionat el, nu știm dacă mormântul lui Isus a fost aici sau dacă învierea lui s-a petrecut aici. Și nici nu contează. Important e că această înviere a avut loc și că ea ne-a schimbat complet istoria și viețile. Am parafrazat, desigur, cuvintele vorbitorului.

Ceea ce ne-a furnizat el aici nu a fost o certitudine care exteriorizează credința, forțând-o să adere la ceea ce spun alții cu privire la un loc sau cu privire la un timp anume. Dimpotrivă. Certitudinea învierii, atunci când înțelegi rostul acestui eveniment, poate fi (și este) interiorizată, asumată, vitalizată. Ea explodează, sacru, în bunătate, în bucurie, în dragoste... practic, în tot ce e bun și frumos în această lume. Un foarte apropiat prieten, și el membru al grupului de pelerini, la finalul vizitei, a remarcat parcă numai pentru sine: nici nu mai contează unde a înviat Isus; pentru mine, acesta e locul în care s-a întâmplat. Cuvintele lui au avut o valoare aproape revelatorie. Vorbitorul belgian, ignorând detaliile secundare ale învierii (locul și timpul) în favoarea evenimentului însuși, a transformat grădina respectivă într-un loc în care se comemorează ADEVĂRUL învierii. Toți, fără excepție, am aderat imediat la certitudinea acestui eveniment, împingând în planul secund orice alt detaliu fără importanță. Interiorizând un adevăr care nu ține cont de spațiu și de timp, am simțit că devenim una, că avem același crez, că putem face ceva cu-adevărat important numai împreună, că ne unește o identitate imposibil de zdruncinat.

Despre asta a fost, în fond, lecția Ierusalimului. Despre felul în care, cu prea multă ușurință, ne lăsăm parazitați de adevărurile sau convingerile altora. Despre felul în care, cu prea multă ignoranță, nu știm să prețuim ceea avem mai scump: identitatea care ne poate da sens și semnificație. Și nu în ultimul rând, despre prețul mare pe care merită să-l plătim pentru a căuta și găsi, așa cum am spus și altădată, adevărul acela al nostru, singurul care ne poate transforma dintr-un popor destrămat, gălăgios și scandalagiu, într-un popor unit, gata oricând să-și apere, cu prețul vieții, identitatea. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp