Foto: Profimedia Images
Pe vremea când eram preșcolar, de fiecare dată când treceam pe lângă rafturile bibliotecii părinţilor mei, nu rezistam ispitei de a extrage o carte şi de a o mirosi, presându-i paginile între degetul mare şi arătător şi eliberându-le brusc pe sub nările înfoiate. Ţineam ochii întredeschişi, inspiram profund, apoi încremeneam câteva clipe. Era un ritual. Ceva care, asemenea unei experienţe mistice, provoca transmutarea mea într-un univers misterios, atrăgător şi, deopotrivă, incert. Altădată, înmuiam o foaie albă în ulei şi încercam să copiez literele de pe o pagină a cărţii. În ciuda faptului că nu ştiam să citesc, intuiam că, dincolo de semnele grafice pe care le imitasem destul de stângaci, se ascundea un înţeles încă inaccesibil minţii mele. Când îmi lipeam nasul de rochia mamei, simţeam ceva asemănător. Că, adică, dincolo de parfumul industrial al materialului din care era confecţionată rochia, se ascundea ceva. Un fel de atracție, un fel de iubire. Ceva simțibil, deși foarte confuz.
Cărțile, prin chiar materia lor primă, sunt reprezentante ale genului feminin. Hârtia, fie că e cretată, lucioasă, mată sau, preferata mea, volumetrică, se supune, se încovoaie, se simte, se mângâie sau se mototolește. Hârtia girează o anume susceptibilitate a cărții spre relaționare. Deschiderea este, în sine, feminină. Aș asocia-o chiar cu funcția maternă a feminității, întrucât coincide cu ofertarea prolifică a femeii. Asta în timp ce atingerea ține mai degrabă de constituția temperamentală cu care cititorul, indiferent de gen, intră într-o relație. Sunt tot atâtea tipuri de a relaționa cu o carte, câte tipuri de relații există între doi îndrăgostiți. Departe de mine gândul de a le expune pe toate. Nici n-aș avea cum. Mă voi rezuma, însă, la relația pe care o am eu cu o carte, menționând încă de pe-acum că, de cele mai mult ori, ea este paradoxală, fiind, deodată, tandră și agresivă, rece și pasională.
În lumea cărții, soață îmi este Biblia. Dacă ar fi să ajung pe o insulă pustie, Biblia ar fi singura mea opțiune. Mi-ar fi suficient pentru a nu mă plictisi. Ea este și va rămâne referentul fundamental al gândirii mele. Paginile ei moi, subțiri, extrem de delicate și neașteptat de rezistente (o reprezentare materială a vulnerabilității celui care o răsfoiește), poartă coordonatele după care funcționez ca ființă umană aruncată în lume. Spre deosebire de celelalte cărți, ea este singura trans-temporală, este cartea căreia i se pot aplica infinite demersuri hermeneutice, indiferent de timp, loc sau interpret. Relația cu ea este mereu prolifică, născătoare de idei ori aplicații practice, influențându-mă fundamental, în special în raporturile pe care le am cu mine însumi, dar și în relațiile cu ceilalți.
Dincolo, însă, de această Carte a cărților, găsesc, la fel ca în realitatea curentă, o societate structurată după puterea influenței. Astfel, există, în concepția mea, un fel de high society a cărților, un număr de ordinul zecilor de titluri, pe care orice pasionat de literatură ar trebui să le parcurgă. Sunt cărți cu care stai de vorbă în tihnă, sunt prietene pe care îți dorești să le revezi, uneori o dată pe săptămână, alteori o dată pe an sau o dată la un deceniu. Dar ele, asemenea femeilor dotate cu un caracter puternic, manifestă asupra ta un magnetism greu de înțeles, o atracție pe care o simți în interior, intuitiv, ieșită din sfera logicii. Mai există, apoi, o societate a cărților de actualitate, ea însăși structurată după aceeași putere de influență. Însă, indiferent de rangul lor social, aceste cărți sunt doar degetele cu care te prinzi de timpul tău pentru a-i simți palpitul. Sunt vitale în măsura în care ai construit deja un bloc ideatic, fecund și esențial, parcurgând marile cărți. De cele mai multe ori, aceste cărți ale contemporaneității sunt ca femeile frumoase pe care le admiri pe stradă, păstrând o distanță mai mult sau mai puțin apreciabilă. Și, în fine, mai sunt și cărțile de periferie, cărțile la modă ori cele de specialitate, cărțile prin care îți poți satisface unele interese imediate, fie că sunt intelectuale, fie că sunt pur practice. De bună seamă, acestea sunt femeile cu care intri în contact întâmplător, le observi cu atenție fizionomia, le admiri inteligența sau profunzimea, dar le uiți imediat după ce te-ai despărțit de ele. De reținut e că, dincolo de această diversitate livrescă, Biblia este, în cazul meu, singura carte cu impact la nivelul conștiinței. Este singura carte din pricina căreia pot ajunge pe culmile bucuriei sau în groapa vinovăției.
În această formă de relaționare, bazată – pare-se – pe un magnetism organic, sunt atras de deschiderea cărții așa cum, biologic, sunt atras de orice femeie, păstrând o cuvenită distanță. Cu cele care îmi sunt prietene, nu ezit să fiu bătăios sau arțăgos. Cu altele, dimpotrivă, sunt de un calm sideral. Până acolo încât ele însele devin suspicioase. Cu toate cărțile scrise de alții, relația este formală, decentă, distantă, ba aș zice că platonică, fiind dusă exclusiv la nivelul ideilor.
Cu totul altfel stau lucrurile când e vorba despre cărțile mele. Relația cu acestea seamănă izbitor de mult cu relația dintre doi ibovnici. Îmbătătoare, satisfăcătoare, mereu insuficientă, mereu clocotitoare. Fără întrevederea unui final. Sâmburele din care crește existența tragică a unui scriitor este chiar acesta: faptul că nici o carte scrisă de el nu este pe deplin finalizată. Oricând este loc de mai bine. Dar, oricâte defecte ar exista, ea trebuie, odată și-odată, expediată spre tipar, dată publicului, ucisă prin înșurubarea ei în timp. Încă îmi ador prima carte. Și încă nutresc pentru ea resentimente. Așa cum un bărbat sexagenar își aduce aminte de prima iubire, frumoasă, dar pierdută, o iubire care, deși produce nostalgie, l-a lăsat neîntreg, l-a lăsat pe jumătate gol. Încă îmi regret a doua carte, publicată prematur, plină de greșeli. Încă nu-mi înțeleg a treia carte, extrem de complicată și de aridă, fiindcă nu-mi amintesc nici măcar o secundă din procesul scrierii ei, cum nu-mi amintesc și nu înțeleg editarea celei de-a patra cărți, de parcă tipărirea și promovarea ei ar fi avut loc fără voința mea. Din ultima mea carte, a cincea, am ieșit epuizat și transfigurat, cum un ibovnic iese din ultima îmbrățișare, oferindu-i amantei, fără nici o tragere de inimă, un adieu pasional.
Deși o carte intră într-o relație de supunere asemenea unei femei ce nu își ratează statutul, prin manierea în care se ofertează, ea își arată, de fapt, puterea de a supune. Căci, supunându-se, cartea își supune cititorul. Nu doar prin materia primă, evident, ci și prin conținutul pe care îl duce, cam așa cum o femeie însărcinată își supune, prin statutul ei polivalent, de femeie și mamă, întreaga societate. Astăzi, cartea electronică, cea care tinde tot mai mult să ia locul cărții de hârtie, se erijează într-un nefiresc gen masculin, devenind agresivă prin platformă. Ea depinde de o tehnologie încăpățânată, sucită, cu ifose, condusă de dependențe și dependințe: suportul electronic și softul aferent. Cartea electronică depășește naturalul neechivoc, ascunzându-se într-un insectar de nevoi financiare și electronice. Ea nu se deschide, ci se închide într-un puzzle de coduri digitale pe care abia programul specific îl poate descurca. Cartea, deci, tinde să se masculinizeze, la fel cum femeile, în dorința lor de a prelua frâiele societății, au renunțat incredibil de ușor la vocația lor genetică și par să își piardă sexualitatea, abandonându-se, interesat, într-un oficios câmp al muncii, complet lipsit de satisfacții metafizice.
Luminii artificiale agresive, emisă de ecranele noastre digitale, îi prefer, ca un cititor de modă veche ce sunt, lumina care se reflectă în albul hârtiei, naturală, solară. Diurnul, nocturnului. Femininul cald și primitor, masculinului rece și arțăgos. Poate mai încolo, când instinctele mele intelectuale se vor fi stins, deși mă cam îndoiesc că va întâmpla asta vreodată, voi accepta, în lipsa hârtiei, și ecranul. De nu mă va lăsa bateria.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cartea ca expresie a feminității, cartea inefabil conducând la mamă, la iubită, la femeie, apoi cartea regină dar și cea de actualitate, cartea care trebuie citită, cea „de periferie”..., în fine, opera cu cititor- autor sunt fațete ale cărții , cu nimic sustituibile.