„E ca un Lego viu, o armată de soldăței care își dau mâna". Un tânăr cercetător din Cluj a inventat un material de construcții din zaț de cafea și ciuperci

Gabriel Barta nu arată ca un antreprenor în sensul clasic al cuvântului. Vorbește rar, alege cuvintele cu grija unui om obișnuit să lucreze cu microorganisme vii - lucruri care nu tolerează imprecizia. Cercetător în biotehnologie la Facultatea de Știință și Tehnologia Alimentului din Cluj-Napoca, el a construit în paralel, aproape în secret, ceva ce puțini ar fi putut imagina: panouri acustice și materiale de izolație crescute din miceliu și zaț de cafea. Nu e metaforă. E un organism viu care lipește, umple și se transformă în material de construcție.

Ești cercetător în biotehnologie și ai fondat o companie de materiale de construcții. Cum s-a legat una cu alta?

N-a fost o ruptură. Eu am văzut-o ca pe o evoluție naturală. Am decalat două activități diferite - jobul de la facultate și compania - și am vrut să le țin separate, fiecare cu ritmul ei. Dar fundalul e același: am crescut intelectual în jurul oamenilor de la USAMV care m-au inspirat direct și indirect. Am văzut cum arată un parcurs de cercetare serios și mi-am dorit să fac ceva cu ce învățasem, nu să rămână în spatele unui laborator, ci să vină ca o soluție palpabilă, reală, care să impacteze imediat. Totul a culminat natural când m-am gândit la câte reziduuri generăm. Mă uitam la câtă cafea consum eu singur în fiecare zi și mi-am pus întrebarea: ce putem face cu zațul ăla? Ăsta a fost motorul declanșator.

Care a fost momentul AHA?

Prima idee a fost să colectez zaț de cafea de la cafenelele din Cluj și să fac o crescătorie de ciuperci nutritive - specii pe care le găsești mai greu în comerț, care să vină ca o soluție pentru alimentație. Dar totul s-a schimbat când mi-am dat seama că și ciupercile lasă în urmă un reziduu. Nu puteam să rezolv problema reziduurilor, producând alte reziduuri. Atunci am dat peste un articol științific care suna tentant. L-am studiat, am identificat niște specii de miceliu, am mers în pădurea de lângă casă, am luat de pe scoarța unui copac o ciupercă și am făcut un mini experiment acasă: o caserolă de zaț de cafea, bucăți din acea ciupercă și uitare timp de două-trei săptămâni. Când m-am întors în camera aceea totul era alb. Zațul care era închis la culoare devenise o masă albă, care la suprafață, nemaiavând umiditate, începuse să se usuce și să devină puțin mai dură. Și mi-am zis: oare ce e asta? Ăla a fost AHA-ul meu. Nu mai fac crescătorie de ciuperci. Fac atelier de produs biocompoziție cu ciuperci.

Explică-ne un pic: ce este miceliul și de ce se comportă ca un lipici?

Când vorbim de o ciupercă, vorbim de un fruct - rezultatul final al unui proces. Miceliul e ceea ce nu se vede: rețeaua de fibre subțiri, albe, asemănătoare bumbacului, care trăiesc sub pământ și susțin ecosistemele. Dacă un copac e tăiat și există miceliu sub acel loc, el va asigura că un alt copac va crește la replantare - transportă nutrienți, descompune materia, conectează totul. Mie îmi place să spun că e ca un Lego viu, sau ca o armată de soldăței micuți care își dau mâna. Ei populează materia primă, umplu toate golurile și se lipesc între ei. Practic, noi cu miceliul lipim materia primă într-o formă prestabilită. El crește, se dezvoltă și ia forma pe care i-am dat-o noi. Noi valorificăm tocmai această proprietate - puterea lui de a se comporta ca un lipici natural. Fructul de ciupercă nu ne interesează. Oprim procesul înainte să apară, și rămânem cu materialul: dur, inert, stabil.

Cum funcționează procesul de producție?

Fiecare produs are o matriță. Calculăm cantitatea, miceliul e deja dezvoltat, îl turnăm, îl presăm în matriță și monitorizăm timp de șapte-zece zile. El crește, populează spațiul, ia forma matriței. Când analiza ne spune că totul e în regulă, eliberăm produsul și trecem la pasul următor: oprim procesul care duce la fruct. Trebuie să ne asigurăm că produsul care pleacă de la noi e sută la sută stabil, fără miceliu viu, pentru că altfel, dacă simte umiditate în pereții casei cuiva, poate începe să se dezvolte din nou. Zațul de cafea a rămas în rețetă chiar și după ce am patentat-o, pentru că e, cum îmi place mie să zic, mâncărica miceliului. Ne asigurăm că se dezvoltă mai repede și mai bine.

Care sunt proprietățile acestui material față de ce găsești acum pe piață?

Din punct de vedere al absorbției fonice și al izolației termice, suntem competitivi cu produsele clasice. Ce avem în plus - și ce nu au ele - e faptul că nu există nicio componentă chimică. Materialele clasice de izolație emit în timp compuși chimici în încăpere. Al nostru îmbunătățește calitatea aerului, e ignifug în mod natural, suntem la clasa B de foc fără niciun adaos. Chimia există - tot e chimie, până la urmă -, dar e chimia naturală a miceliului și a substratului, nu ceva adăugat de noi ca să grăbim procesul.

Am luat o proprietate pe care natura o are în pădure și i-am creat exact ambientul de care are nevoie.

Ai menționat că ai trecut prin tensiunea dintre academie și industrie. Cum a arătat asta?

E punctul cel mai dureros din parcursul nostru. Susținerea, mai ales financiară, a fost minimă. Ce am avut a venit din familie și din premiile câștigate pe parcurs. Academia îți dă rigoare și plăcerea de a testa. Industria îți cere viteză, profit, lucruri palpabile și vizibile. A trebuit să mă ajustez din mers, să trec de la standarde științifice la o altă rigoare, industrială: să înțeleg pierderile, să calculez fluxul de producție în cifre și bani. Nu zic că am găsit echilibrul în totalitate. Încă îl caut.

Primul pas concret l-am făcut când am parcurs un program de antreprenoriat. A fost prima mea interacțiune cu mediul antreprenorial, cu bazele a ceea ce înseamnă să conduci un business. Eu până atunci eram omul care stătea în laborator și lucra. Nu știam nimic din tot ce înseamnă antreprenoriatul. Programul a inclus mai multe sesiuni de mentorat care m-au ajutat să îmi cristalizez ideea spre un business real. La final, pe baza evaluării, am accesat un credit și cu el am construit laboratorul - și acolo am pus în practică tot ce învățasem la USAMV, adaptat la ce voiam să obținem noi.

Cine este interesat de produsul vostru acum?

Arhitecți și designeri de interior cu proiecte mai „altfel” fiindcă sunt oameni care își doresc să construiască cu materiale naturale. E un produs care se customizează, e natural, poate deveni elementul vizual al unei camere, nu doar ceva ascuns în perete. Le-am sugerat să nu acopere panourile, ci să creeze un design cu ele. Un panou din miceliu pe peretele unui birou sau al unei camere izolează termic, absoarbe fonic, nu emană nimic chimic, îmbunătățește calitatea aerului. Și mai e ceva: cu toții știm că petrecem timp în natură pentru că ne face bine. De ce să nu avem în casă materiale care sunt sută la sută naturale și pe care le poți chiar atinge, simți textura?

Legislația europeană vă avantajează ?

Da. Din 2030 constructorii vor fi obligați să raporteze amprenta de carbon a clădirilor lor. În procesul nostru de producție, se captează dioxid de carbon, nu se emană. Dacă aleg materialul nostru, raportările lor vor fi avantajoase. Pregătim deja documentația care să-i ajute cu asta.

Un ultim gând pentru cineva aflat acum acolo unde ai fost - o idee în laborator, un drum neclar înainte.

Nu-mi permit să dau sfaturi. Dar pot spune ce a funcționat la mine.

Curiozitatea. Să-ți împingi limitele, să fii curios în zona în care te simți. Dacă găsești o idee, fii perseverent și crede în ea. Nu e un drum ușor. E cu provocări la fiecare pas. Și orice lucru care ți se pare un eșec nu e decât un pas bine pus ca să poți trece la nivelul următor. Asta am simțit-o pe pielea mea. Când simțeam că nu mai ajungem la lumina de la capătul tunelului, apărea ceva care ne ajuta să mergem mai departe.