Lista nerușinării: Cei patruzeci și cinci

(Valentin Popa, propunerea PSD pentru Ministerul Educației/Foto: Inquam Photos/Octav Ganea)

La unsprezece ani ajunge la Viena și e înscris la o școală de elită. Are un aer provincial și nu i se prea dau șanse de absolvire. Totuși, la sfârșitul primului an, din cel din urmă devină cel dintâi la compoziție în limba germană. Peste șapte ani, când își încheie studiile la Theresianum, e șef de promoție. Inteligență spectaculoasă, zelator al disciplinei, voință de fier, absolvă în doi ani studii superioare la Berlin și Giessen, apoi după un an obține o licență în filozofie și litere la Paris și în fine, după încă un an o licență în drept, tot la Paris. În acest ultim an de stat în Franța obține și un doctorat strălucit la Sorbona, în filozofie. Sosește la Iași, susține cursuri universitare la douăzeci și doi de ani și devine, la douăzeci și trei, decan al Facultății de Filozofie și rector al Universității din Iași. La treizeci și șase de ani e ministru al Cultelor și al Instrucțiunii Publice. 

Titu Maiorescu e spiritul care a contribuit cel mai mult la edificarea culturală a României moderne. Îi datorăm, pe lângă edificarea Junimii, creșterea elitei literaturii române și fondarea criticii literare de la noi, două lucrări esențiale, azi ușor umbrite de prestigiul de spiritus rector al literelor românești : un îndreptar de limbă română (Regulile limbii române pentru începători) și un manual de logică (Logica). Dacă scriem azi cum scriem românește (sau cum ar trebui să scriem), lui Titu Maiorescu i-o datorăm.  

La o sută patruzeci și doi de ani de la mandatul ministerial al lui Titu Maiorescu, expresia cea mai dinamică a intelectualității românești din toate timpurile, suntem în pericol ca, la aceeași demnitate de stat, să se cațere umbra absolută, expresia tarată a psihismului acestui popor. Câteva filmulețe devenite virale pe rețelele de socializare îl surprind pe potențialul ministru al educației cu niște enormități gramaticale care îl fac pe Liviu Pop să ajungă abia la „genunchele” succesorului său. Dacă „pamblica” l-ar putea târî, dansant și ridicol, în lumea inculților lui Caragiale, iar „celălanți”, la limită, în vreo varietate dialectală, de la „repercursiuni” încolo situația e îngrijorătoare. Ceea ce e însă cumplit e că acest agramat sinistru ratează sistematic acordul gramatical. Zice, adică, „le sunt interzise accesul”, „întreaga promoție care au terminat universitatea”, „resursă umană care au aplicat și au avut proiecte de cercetare”, „această ținut binecuvântat”, „această transfer”, „această cămin” etc. Cred că e limpede pentru oricine că ne găsim, cu aceste exprimări, dinaintea urâciunii pustiirii. Nici dacă trecea Gingis-Han prin gramatica limbii române nu se putea ajunge aici. Ca lingvist, îmi este imposibil să găsesc o explicație acestui tip de erori la un vorbitor nativ de orice nivel intelectual al limbii noastre strămoșești. Sunt pur și simplu perplex. Înclin să cred că ratarea sistematică a acordului celui mai intim, cel dintre substantiv și adjectiv, are cauze care nu țin de umilul meu domeniu, ci de altele, mai profunde. Pâlpâie aici, îngrijorătoare, o luminiță labilă.

Ceea ce face situația cu totul insuportabilă nu este această propunere partinică. Omul este, la ora actuală, tot ce poate da mai bun în materie de educație cel mai mare partid din România. Groaznice sunt cele patruzeci și cinci de semnături care susțin un asemenea ipochimen la funcția de ministru al educației. Patruzeci și cinci de rectori nu se sfiesc să laude și să sprijine această propunere sinistră a PSD. Spuma învățământului superior românesc și-l dorește ca partener de dialog, ca spiritus rector omnium, pe acest domn propulsat din hăurile rostirii articulate. Oameni care se bat cu cărămida identității naționale în piept, abstruși esteți, monștri ai bisturiului, ziditori de case, exacți ingineri, muzicologi, agronomi et alii. Vedem acum, exhibată în toată purulența ei, maladia mortală a învățământului românesc, hidra policefală care tremură la ordin și e gata să-și vândă demnitatea – vorbă mare, cu care e mereu pe buze – pe nimic. Nu e vorba de solidaritate de castă aici: există cel puțin un nume important care nu figurează, spre lauda sa, pe această listă nu a rușinii, ci a nerușinării. Aici e vorba de lipsa unui minimal bun simț. Acela de a recunoaște că un rector care vorbește românește într-un asemenea hal e o eroare nepermisă a sistemului, nicidecum un potențial ministru. Solidarizarea cu respectivul vorbește în mod direct, dacă nu neapărat despre nivelul intelectual al susținătorilor lui, atunci cu siguranță despre treapta morală pe care doamnele și domnii rectori cu pricina se zbat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp