Cetăţeanul britanic şi-a zidit un Panteon mental în care naţiunea sa ocupă un loc privilegiat, pe care „splendida izolare” conferită de Canalul Mânecii i-a îngăduit timp îndelungat să îl ţină deoparte de rivalităţile continentale. Vreme de secole, imperturbabilei naţiuni britanice i-a revenit rolul elegant de arbitru al aşa-numitului „concert european de putere”, în care intervenţia sa se făcea simţită eminamente pentru a restabili echilibrul între diferitele imperii angajate în războaie pentru supremaţie în bătrâna Europă.
Cu această imagine plăcută – ce flata pragmatismul şi, totodată, megalomania englezului despre sine – trecută de la o generaţie la alta, cetăţeanului din Marea Britanie din ziua de azi îi vine tot mai greu să regăsească adevărul ţesut de legendă şi să îl integreze obiectiv în configuraţia economico-politică a centrelor de putere ale unei lumi globalizate.
Pentru mulţi englezi, apartenenţa Marii Britanii la Uniunea Europeană – intervenită destul de târziu, în 1973 –, a fost încă un cadou pe care mărinimosul cetăţean britanic a catadicsit să îl facă cetăţenilor din problematicele ţări ale Europei continentale şi, în special, Franţei şi fostei RFG. Ca membră a Uniunii Europene, ansamblul beneficiilor ce le stătea la dispoziţie era – credeau ei – mult mai mic decât suma obligaţiilor pe care se angajau să le respecte.
Timp de patru decenii, englezul s-a hrănit, mai mult sau mai puţin conştient, cu această convingere care, deja de ani buni, dezvoltase în el o înclinaţie de a-şi inventa o personalitate supusă unui remarcabil complex de superioritate, complex – ce-i drept – validat de un destin naţional politic, istoric şi cultural unic în lume.
Iată, însă, că acum câteva zile, pe fundalul unei panoplii de idei şi teorii preconcepute inoculate de presa tabloidă şi de politicieni populişti, cosmopolitul cetăţean britanic, întemeietorul Commonwealth-ului, a ales, într-un gest sfidător, să se despartă de Uniunea Europeană.
Pentru mine, ca cetăţean – cu drepturi depline, fireşte, dar, totuşi, marginal – al UE, rezultatul votului din 22 iunie îmi dovedeşte că britanicul, până nu-i fudul, parcă nu-i pragmatic destul.
Şi nu doar atât.
Românul, cel care, în viitor, nu va fi bun nici să şteargă pe jos după englezi, atât de hulit în prezent pentru manierele grosolane afişate de hoardele-i de cerşetori murdari, de hoţi şi proxeneţi fără scrupule ce-au „invadat” civilizatele metropole europene, are, totuşi, de partea sa tocmai sărăcia, lipsa de educaţie şi ignoranţa când i se impută alegerile deplorabile pe care le face când e chemat la vot. România numeşte încă oameni cu carenţe grave de moralitate, ba chiar cu condamnări penale, ca să o conducă, întrucât nivelul intelectual şi psihologic al locuitorului obişnuit, expus unei săracii sub orice standard, îl privează de raţiunea şi posibilitatea unor alegeri de bun simţ.
Pe de altă parte, până de curând, lordul John, cu halatul de mătase pe el, pufăind din pipă în timp ce citea în fotoliu The Times – deşi, mult mai probabil, Daily Mail sau The Sun –, după ce bea o ceaşcă ceai lângă şemineul unde lemnele trosneau răspândind o căldură plăcută, obişnuia să se ducă la fereastră şi să mulţumească lui God & the Queen că englezul nu va fi niciodată bătut în cap ca Vasile din Rădăuţi ce tocmai scotea din grajd balega lăsată de iapa sa, Betty, un pur-sânge englez, ce participase în câteva rânduri la The Derby. Concetăţeanul său, urmaşul unei pleiade de filozofi politici ca Hobbes, Hume, Locke sau Martin Wight, nu putea şi nu avea dreptul să manifeste indolenţa şi superficialitatea românului şi a bulgarului.
Excelenta părere pe care britanicul o nutrea despre sine îl împiedica să creadă că majoritatea compatrioţilor săi, la o adică, ar putea fi prostiţi să se comporte la fel de iresponsabil ca fraierii duşi de nas, în faţă la Westminster Abbey şi London Eye, cu jocul numit alba-neagra. Locuitorul perfidului, dar înţeleptului Albion, gândea el împăcat, era o fiinţă inteligentă, înfumurată uneori, dar cu picioarele pe pământ, un jongleur versat prin meandrele culturii politice, care nu şi-ar da niciodată cu tesla-n intelect într-o tentivă stupidă de redare improbabilă a aristocraticei izolări imperiale specifică Regatului de odinioară.
Oh, well...
Marea Britanie, prin istorica decizie luată cu ocazia Brexitului, s-a comportat ca un june-prim mofturos din filmele mute, a interpretat partitura unui Rudolf Valentino infantil care, jucând la nesfârşit rolul „Şeicului Alb” în relaţia cu Uniunea Europeană, a scăpat din vedere că, între timp, aşa cum industria cinematografică a evoluat de la la filmul mult la cel cu sonor, apoi la cel tehnicolor, digital şi, în fine, 3D, şi contextul geopolitic al secolului al XXI-lea s-a schimbat, iar ifosele sale de vedetă năzuroasă, chiar dacă vor lăsa răni adânci celor ce ani de zile au privit-o ca pe un star de prim rang, deşi trecută bine de prima tinereţe, se vor întoarce în final îndeosebi împotriva ei.
Pentru comentarii, vă aștept și pe pagina mea de Facebook - Mihnea Rudoiu
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Atitudinea britanicilor din zilele următoare referendumului a fost cel puțin interesanta.
Putin credeau ca vor avea un rezultat de ieșire din UE.
Am urmărit aseară o parte din dezbaterea transmisa de către BBC din camera comunelor unde a fost prezent și primul ministru.
Discuțiile nu erau centrate pe "când ieșim din UE" ci mai mult pe ce se întâmpla cu locurile de munca sau ce se întâmpla cu proiectele pe care le au în derulare cu alte tari membre ale UE.
Ori, astfel de discuții, ar fi trebuit sa aibă loc înainte de referendum nu după.