Este pregătită Marea Britanie să urmeze votul popular?

Nu greșește poporul niciodată? Prin vot popular, în 1946 britanicii și-au trimis acasă primul ministru. Era Winston Churchill, cel care-i condusese la victorie în Marele Război, încheiat doar cu un an în urmă! Și-au reamintit însă de el, în 1951, când corabia britanică dădea semne serioase de derivă în noua bătălie economică postbelică. Și l-au rechemat la cârmă. Era din nou nevoie de elocința, energia și forța lui morală. Mai apoi, tot prin vot, Churchill a fost desemnat „cel mai important britanic al tuturor timpurilor”.

Europa contabililor versus Europa ideilor

Același Churchill a fost cel dintâi care a adus în dezbaterea publică ideea reconcilierii națiunilor într-o construcție politico-economico-socială pe care a denumit-o Statele Unite ale Europei. Urmașul lui de astăzi, Cameron, s-a pronunțat net pentru rămânerea Regatului Unit în Uniunea Europeană, dar i-au lipsit cele trei galoane ale înaintașului său: elocința, energia și forța morală. Și i-a lipsit rigoarea. Le-a spus compatrioților săi, cam în doi peri, că Regatul este a șasea putere economică a lumii. Or, adevărul este că, surclasând Franța, Regatul Unit a urcat între primele cinci mari puteri economice ale lumii. Și asta s-a întâmplat în interiorul Uniunii Europene. Numai că electoratul britanic n-a înțeles că Regatul s-a revitalizat în cadrul construcției europene. Zgomotul populist a sufocat mesajele anemice și nu rareori indolent propagate ale pro-europenilor.

Păcatul manipulării cifrelor în dezbaterile pentru Brexit (cât dă și cât primește Marea Britanie), cu ignorarea avantajelor, este vechi. Încă din 1955, când francezul Jean Monet, plecând de la proiectul lui Churchill, a înființat Comitetul pentru Statele Unite ale Europei, dominanta economică s-a accentuat, dar neîncetat a fost însoțită (când în surdină, când fățiș) de teama că „Europa contabililor” va umbri „Europa ideilor”. Pentru că neîncetat, în toți cei 61 de ani care au trecut de atunci, s-a pus umărul la întărirea comunității economice, dar cu poticneli și ezitări în zona juridică, politică și socială. Poate că nimeni nu și-a spus mai clar punctul de vedere pe această temă, ca Margaret Thatcher. După ce renegociase „contabilicește” tratatul de aderare, - așa cum a fost acuzată de partenerii din comunitate - în 1988, ea s-a ridicat împotriva celor care încercau să arunce în aer frontierele ce desenau țările în bătrânul continent: „Frontierele sunt necesare pentru a proteja cetățenii împotriva pericolelor lumii moderne și voinței arbitrare a unui stat fără contururi și fără rădăcini”. Miza nu mai era numai economică. Era culturală, națională, morală.

Marea Britanie întârziase la masa comună

Brexitul este departe de miza Doamnei de Fier. Actuala miză este pur economică, cum au fost mai toate legăturile Regatului Unit cu U.E. Când, în 1957, la Roma, a fost semnat Tratatul de edificare a Pieței Comune, Regatul Unit nu era acolo. Motivația: neîncrederea în succesul economic al construcției. Deși cele șase țări semnatare atunci își propuneau refacerea economiilor distruse de război și repunerea pe picioare a fostelor puteri coloniale decăzute. Marea Britanie, care înregistrase cele mai mari pierderi, avea nevoie ca de aer de Piața Comună. A înțeles târziu acest adevăr. Prea târziu. În 1961, când tot un guvern conservator a bătut la ușa Pieței Comune, s-a lovit de refuzul Franței. Regula era consensul, ca și acum. De Gaulle și-a exprimat neîncrederea în angajamentul Marii Britanii de a respecta regulile comune. Au urmat ani în care ezitarea Marii Britanii îi aducea insuccese, în timp ce Pieței Comune îi mergea tot mai bine. Așa că în 1967, guvernul laburist britanic a revenit cu o cerere de aderare. Din nou, Franța a spus veto. De Gaulle a avansat atunci două previziuni, ambele confirmate de timp:

1. „Desigur, Marea Britanie va fi cândva membră a Pieței Comune, dar atunci eu nu voi mai fi președinte al Franței”;

2. „Franța se opune acum, pentru a nu-i deschide calea Marii Britanii să distrugă un edificiu înălțat cu prețul atâtor greutăți și atâtor speranțe”.

Vremurile s-au schimbat după căderea lui De Gaulle. La Haga, în 1969, s-a conturat proiectul uniunii economice și monetare. Doi ani mai târziu, americanii suspendau convertibilitatea în aur a dolarului, iar Piața Comună a răspuns cu „șarpele monetar” - un mecanism construit în apărarea monedelor naționale. Conjunctură în care s-a resimțit absența Marii Britanii. În acest context, Franța a întins mâna peste Canalul Mânecii și în 1973 a fost semnat tratatul de aderare. După numai un an vine prima confirmare a temerilor lui De Gaulle. Laburistul Wilson încearcă forțarea Pieței Comune și renegocierea tratatului semnat doar cu un an în urmă. Amenință cu referendum, îl face, dar electoratul britanic spune NU exitului cu o majoritate de 70 la sută. Eroarea lui Wilson nu avea s-o repete Doamna de Fier. Ea a înțeles că tratatul european e așa cum e, nu are nici o clauză de excludere, prin urmare a bătut cu pumnul în masă la Bruxelles, a pus față în față cât plătește și cât primește Marea Britanie, obținând un acord favorabil.

Această concesie a fost criticată mai târziu de cuplul Kohl - Mitterrand. Pentru că fuseseră trecute sub tăcere beneficiile obținute de Anglia, atât cele politice, cât și cele economice, începând cu taxele vamale și sfârșind cu libertatea de mișcare a mărfurilor și capitalurilor.

Statisticile aduc astăzi date relevante privind câștigurile Regatului Unit de când este în acest club. Votul popular le-a ignorat pentru că liderii politici fie nu și-au jucat bine cărțile mari, fie au jucat la cacealma. Cu riscul destrămării Regatului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp