Foto: Guliver Getty Images
- Și ce o să faci tu când ajungi în Australia? Ți-ai făcut vreun plan sau o să improvizezi la fața locului? m-a întrebat un prieten.
În următoarea zi a anului de grație 1998 mă urcam în avion cu destinația Adelaide, South Australia.
Emigram.
- Ba am un plan beton! Fii atent, mă angajez acolo la o multinațională care are filială și în România, învăț meserie cât cuprinde, în doi ani iau cetățenia australiană și, în maximum patru ani, mă întorc în România trimis de multinațională, în regim de expatriat. Ei, ce zici?
- Cum să te întorci, mă, ca expatriat, nu ești român?
- Ba da, da’ o să mă întorc în România ca cetățean australian, înțelegi? Am auzit eu că expatriații ăștia câștiga mult, oriunde ar fi ei.
- Hahaha, hai că-i bună!
Râsete, glume, clinchete de sticle și pahare, urări maxime…
Trei ani mai târziu, printr-un concurs de împrejurări extraordinare, îmi ieșise planul; parțial. Lucram pentru o multinațională, învățasem ceva meserie, luasem a doua cetățenie și lucram ca expatriat… în Anglia.
Greșisem doar țara.
„Nu-i nimic”, mi-am spus plin de optimism, „e o chestiune de calibrare”. Cu prima ocazie mă opresc în România.
După zece ani de încercări, și la firme mai mici, și la firme mai mari, mi-am dat seama că, în domeniul meu, nu este așa ușor să te poți întoarce în țara natală trimis din afară. Trebuia să fiu într-o poziție oarecum de forță ca să pot negocia așa ceva.
Și s-a întâmplat. Într-o zi de primăvară, șefii firmei pentru care lucram ne-au dat de știre că o multinațională, cu o prezență serioasă și în România, ne-a cumpărat.
A urmat un speech al reprezentantului noii conduceri.
Pe un ton sacadat, noul șef, Martin, ne-a spus că nu e niciun motiv de îngrijorare (ei aș!), că totul va rămâne neschimbat (nu zău?), că unul dintre avantajele de a lucra într-o multinațională este posibilitatea de a te transfera în orice altă țara unde au ei filiale (bingo!) și că, dacă avem întrebări și alte doleanțe (Oho! Nu multe, doar una!), ne așteaptă la o discuție tête-à-tête în sala de ședințe.
Carevasazică, nu ne-am angajat noi la ei, ci ei ne-au cumpărat pe noi pentru că eram considerați buni în ceea ce făceam.
În sfârșit, m-am gândit eu, eram pe o poziție de negociere avantajoasă.
Și a început „peregrinajul”.
Fiecare dintre angajații firmei, în ordinea crescătoare a numerelor de pe tricou, și-au negociat joburile. Toți intrau ușor crispați și ieșeau cu zâmbetul pe buze.
Am intrat și eu.
- Buna ziua, Bogdan! Cu ce te putem ajuta?
- Buna ziua, Martin! Păi, având în vedere ce ne-ați spus mai devreme, vreau să mă ajutați să mă transfer la filiala din România.
Zdrang! I-a picat fața.
- Aaaa, România? Nu știu ce să zic… dar dacă vrei în Australia, cu cea mai mare plăcere!
- Mulțumesc pentru ofertă, Martin, eu vreau în România.
După câteva secunde de tăcere:
- îți recomandăm să vizitezi pagina noastră de internet cu joburile disponibile. Dacă găsești ceva care te interesează, te încurajăm să aplici online.
Am ieșit de la Martin cu un zâmbet tâmp pe față și în cap cu vorbele lui Jon Stewart repetate la nesfârșit:
„Welcome to democracy… bitch!”
Am mai stat la ei încă cinci ani, timp în care în care am reușit „performanța” de a nu fi promovat deloc. Poate că-i călcasem rău de tot pe coadă cu cererea mea neortodoxă de transfer. În aprilie 2016 am demisionat și am pornit o afacere pe cont propriu. La câteva luni după ce am început afacerea, am fost contactat de multinațională și întrebat dacă vreau să lucrez pentru ei în regim de subcontractor.
O nebunie!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De pildă:
1. să fii alături de părinți în puținele zile care le-au mai rămas de trăit.
2. să-ți împărtășești bucuriile sau necazurile cu prieteni (sau alt fel de rude). Pentru acest gen de activități, occidentalii apelează la serviciile unui psiholog. Noi, românii, folosim în același scop prietenii/rudele. Cu rezultate uneori mai bune, alteori mai proaste (cu accent pe prevenție - pt asta un prieten e mult mai bun decît un psiholog!).
3. Există și oameni cărora le place pur și simplu etos-ul românesc (recunosc că e nițel exagerat să aduc exemplul prințului Charles însă e totuși potrivit pt exemplul de față: bani ca-n Occident, trai ca-n Ro).
4. Există și emigranți care țin foarte mult la obiceiurile lor religioase. Personal, nu-i înțeleg (adică s-ar cuveni să își asume această ”lipsă” odată ce au hotărît să emigreze), dar respect această nevoie a lor. În unele cazuri, ei au reușit să-și uneasă eforturile și să cumpere/zidescă biserici în ritul dorit (eu locuiesc și muncesc în Ro, însă dintotdeauna am fost pentru DISTRUGEREA identității naționale a imigranților (pt că aceasta creează numai probleme: dacă ai emigrat într-o altă țară, atunci este normal, chiar moral, să ți se acorde cetățenia DOAR DACĂ autoritățile consideră că te poți dizolva printre ceilalți cetățeni ai statului respectiv (cu obiceiuri, cu tot). Nu-ți place, du-te acasă.
În cazul de față, mi-e destul de clar că Bogdan Misăilă a emigrat din motive... economice (PT BANI). Deci nu că ura regimul sau etosul românesc.
Și atunci, ce e așa ciudat că, avînd un salariu de nivel occidental, alege Ro??
In ce priveste punctul 4, ai fi surprins cate biserici ortodoxe sunt in occident acolo unde sunt comunitati mari de romani. Credinta o poti manifesta oriunde ai o biserica, un preot, o comunitate de oameni de aceeasi credinta. Iar cat priveste "dizolvarea" nu, nu este nici normal nici moral sa se acorde cetatenia pe asemenea criterii, si de altfel cam nimeni din Europa nu o face. Sunt criterii clare, cel de baza e sa respecti legile, in rest poti sa-ti pastrezi ce identitate vrei tu, pentru ca asa e in democratiile liberale.
Mi se pare ciudata alegerea tocmai pentru ca nu cred ca a plecat doar pentru bani, sunt sigur ca nu o ducea rau in Romania cu banii. Domnul Misaila nu imi lasa impresia ca a plecat sa puna gresie sau sa bage ranga-n bancomat.
Cu privire la 'dizolvare':
Nu ajută la nimic să-mi spuneți că 'criterii' și că nimeni nu o face (ei bine, toți greșesc!) sau că nu ar fi moral. Oricît mi-ați fi de simpatic, cuvîntul dvs nu-mi este de ajuns.
Asa ca am ales "patria untului" (Tutea).