Foto: Alberto Groșescu/Inquam Photos
Inspirată fiind de rândurile scrise de Alexandra Anton aștern și eu, în oglindă, condițiile care stau la baza acestei alegeri conștiente și asumate.
Lucrez într-o școală de sat pentru că:
- Directorul îmi este partener și nu șef ori de cate ori merg către el într-o manieră constructivă și îi dau soluții, nu probleme de rezolvat. Fiind o școală mare cu aproximativ 2600 de elevi, echipa de profesori pe ambele cicluri este de circa 100 de capete luminate, iar personalul TESA care deservește această sută de oameni este reprezentat de cifra 7, așa că… vă puteți imagina că directorul care este ajutat de încă 3 adjuncți numai mie nu stă să-mi pregătească terenul. Desigur, mi-ar plăcea să fie altfel, însă până una alta aceasta este realitatea și mi-am demonstrat de nenumărate ori că dacă vreau să fac ceva este suficient să anunț că vreau să fac și nu mă va împiedica nimeni. De aceea am devenit un “one man show” foarte bun, mi-am dezvoltat abilitățile de lider și manager de proiect, performer și evaluator. Adică eu centrez cu mingea mea și tot eu apăr poarta în care am centrat cu propria minge, apoi fug repede în tribună și mă încurajez cu bannere gândite, desenate și executate de mine, lipite și ținute tot de mine. Super tare, nu? Credeți că mă pot plictisi vreodată?
- Inspectorii și ARACIP-ul culeg ceea ce seamănă, adică ori de cate ori vin la mine mă găsesc cu hârtiile în regulă, pot completa aceste hârtii foarte repede, am o imaginație bogată datorită exercițiilor zilnice din categoria “one man show”, așa că pentru mine este foarte simplu să bifez documentele necesare și să le așez într-un dosar cu șină în ordinea pe care o respectăm de 20 de ani încoace. Îmi ia fix 5 minute zilnic acest lucru, mi-am propus și am reușit să respect actualizarea constantă a acestui dosar, la modul că imediat după o activitate, pac, așez și hârtia în dosar, proba la perete și poza pe Facebook. Este o procedură standard, la fel ca cea de îmbarcare a pasagerilor și de citire a vocilor.
- Din fericire eu și elevii mei învățăm în schimbul de dimineață și după noi nu intră altă clasă, așa că… nu am sugestii de făcut și nici obiecții la acest punct, sper să mă țină cât mai mult această situație, așa că… țineți-mi pumnii, vă rog, este doar o chestiune de noroc. Avem o sală de spectacole încăpătoare unde putem desfășura cu programare orice activitate pe care ne-o dorim, oricând ne putem organiza pentru a strânge fonduri și pentru a sprijini o cauză, repet, mă pot organiza ori de câte ori doresc, nimeni nu mă împiedică, iar sala de spectacole poate fi oricând definită ca fiind un spațiu creativ cu arii tematice sau o pajiște cu iarbă și flori.
- Îmi doresc să existe buget pentru specialiști! Ceea ce-mi trece prin cap în acest moment este tot “one man show” căci tu te faci bine singur cu propriile resurse și atunci când nu mai poți te scuturi ca Harap-Alb și o iei de la capăt. Aceasta este frumusețea antreprenoriatului în educația de stat. Aceasta este puterea de care dispun și pe care o pun în slujba elevilor mei. Anduranța îmi este pusă zilnic la încercare și de aici imaginația și creativitatea mea nu cunosc limite, se reînnoiesc și renasc din propria cenușă ori de câte ori este necesar. Elevul meu mă vede făcând aceste slalomuri zilnic, de aceea învață din ce vede, nu din ce spun eu că ar trebui să vadă. We’re in this together și învățăm unii de la altii. Desigur, sunt situații în care într-o clasă sunt 3, 4, 5 copii diagnosticați sau nu, recunoscuți sau nu și știu din surse sigure că în acele clase se trăiesc adevarate traume zilnic, știu din surse sigure că acele învățătoare sunt bune de dus la Bălăceanca însă ele se încăpățânează să vină zilnic la școală. Pentru aceste cauze spun că acest punct este primul pe care ar trebui să-l nominalizăm pentru a fi efectiv reflectat în realitatea cotidiană, este primul punct la care aș începe ieri să lucrez.
- Predau fără limitări, am ieșit din linie și predau experiențial, în echipe, individual, în pereche și integrat, acolo unde este necesar, alternez rolurile de transmițător și facilitator în funcție de nevoile elevilor mei pe care îi cunosc și cu care am o relație care este mai presus de orice pe lumea aceasta, țin ușa clasei deschisă oricând simt nevoia, am chiar o ușă modernă cu o fâșie de geam inserată peste care nu am lipit nimic în încercarea de a bloca accesul vizual. Merg în parc cu elevii și fac minunatul dosarul care conține acordul scris al părinților, acordul elevilor și acordul direcțiunii, strâng semnături de la părinți și mi-am perfecționat un sistem super eficient de comunicare cu părinții, mă filmez în timpul actului didactic și mă laud cu asta prin intermediul canalului meu de YouTube, FEDEx – Claudia Chiru și pe pagina mea de Facebook. Majoritatea oamenilor care mă urmăresc sunt de părere că fac aceste demersuri pentru a-i inspira și pe alții, iar un procent mic sunt de părere că mă laud și chiar m-ar arde pe rug în piața publică. Ambele opinii sunt valoroase pentru mine și ambele îmi dau ocazia să reflectez asupra propriilor comportamente și sentimente și de aici îmi iau singură ocazia să-mi îmbunătățesc performanțele și viața profesională.
- Decid singură care-mi sunt nevoile de pregătire continuă și fac o selecție la sânge a cursurilor și a oportunităților de perfecționare prezente pe piața românească. Pentru a mă atrage pe mine la un curs de orice fel este nevoie de mult profesionalism dovedit în mai multe situații și de-a lungul unei perioade semnificative. Dacă aleg să merg la un curs sunt un elev exemplu și mă implic 100%. Sigur plec din acea sală cu cel puțin 3-4 idei zilnic și sigur merg și aplic imediat ceea ce am învățat. Dacă un curs cu plată îmi atrage atenția, strâng bani și merg orice s-ar întâmpla, sunt convinsă că în educație cursurile pe fonduri sau cele prost platite au o calitate îndoielnică, așa că prefer să plătesc o sumă acceptată ca fiind satisfăcătoare de profesorul livrator pentru a fi sigură că nu voi face turism.
- Colaborez cu profesorii din alte școli și cu orice instituție sau companie îmi face cu ochiul pentru că vreau să fac acest lucru, este suficient să mă prezint la ușă și să mă dai afară pentru că sigur voi intra pe geam, cred că am spus totul.
- Combin pedarea-învățarea-evaluarea cu limba engleză pentru că folosesc tehnologia și e oarecum inevitabil. În plus, le dau elevilor mei fișe și provocări în limba engleză, sunt de părere că limba engleză se poate integra într-un mod natural, este a doua limbă a noastră a tuturor, este trecutul, prezentul și viitorul.
- Fac tot soiul de combinații de modalități de evaluare și autoevaluare. Copiii știu întotdeauna de unde au plecat, pe unde au mers și unde au ajuns. Fiecare își compară performanțele cu propriile standarde și folosesc propriul punct de plecare în călătoria învățării, calificativele sunt personale și spațiul este bine delimitat, fiecare elev își știe parcursul și evoluția. Tot așa funcționez și eu, mă interesează să aflu ce știu eu să fac și ce pot îmbunătăți înainte să trag cu ochiul la vecinul și să oftez. Niciodată nu știu suficient și niciodată nu știu toate răspunsurile, chiar fac greșeli în fața elevilor și învăț cot la cot cu ei.
- Simt întotdeauna că este timp pentru ce contează pentru că mă asigur că ceea ce fac contează. Este un protocol pe care l-am învățat în anii în care am zburat. Contează ceea ce faci doar dacă te asiguri tu că cei de lângă tine înțeleg importanța a ceea ce faci. Protocolul zice că este responsabilitatea mea să construiesc o comunitate și să îi învăț pe copii ce înseamnă conștientizarea situațională. Dacă ei nu sunt interesați înseamnă că eu nu am reușit să comunic corect și această situație este încă o oportunitate de îmbunatățire și de începere da capo cu acțiuni diferite care să genereze rezultate diferite.
În lumina celor spuse mai sus vă invit să vă rebranduiți și să intrați în sistem, dacă vă doriți schimbarea pentru că eu știu sigur că schimbarea începe cu MINE, continuă și se termină cu MINE.
Pentru a mă asigura că sunt înțeleasă subliniez că singura scăpare pe care o am sunt EU și EU îmi pot face viața mai frumoasă și importantă, EU pot lasa în urmă o amprentă care să-i asigure fiului meu o lume mai bună și EU dețin un rol super important, asumat și crescut cu bună știință deoarece… “Copilul construiește adultul și nu există om care să nu fie creat de către copilul care a fost cândva.” (Maria Montessori, “Mintea absorbantă”) – Înțelegeți acum importanța meseriei mele? Înțelegeți profunzimea implicării și amplitudinea impactului? Înțelegeți de ce mă expun și sunt pregătită să fiu arătată cu degetul? Înțelegeți de ce merg înainte și ies din linie?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Acestea sunt observatii asupra formei de exprimare, nu critici adresate argumentatiei dumneavoastra. Voi ajunge si la argumente, insa un text care zagrie stilistic e greu de luat in serios, mai ales atunci cand incepe cu un typo, si contine multe altele (minunatul dosarul, de exemplu). Data viitoare, cititi-l de doua ori, cu voce tare, ca sa vedeti unde aveti nevoie de virgule. Si, daca Republica are buton de EDIT pentru comentarii, cred ca exista unul si pentru articole.
Stiu ca sun ca o rautacioasa, dar nu sunt. Un text bine scris are un impact mai mare decat unul care pare emis de iepurasul din reclama de la Duracell. Luati in considerare aceasta critica minora (serios, nu e un ad-hominem), and let's move on.
Faptul ca dumneavoastra reusiti in macar jumatate din ceea ce descrieti ca faceti este extraordinar. Intrebarea mea de baza ar fi - vi se pare normal sa faceti atat de mult? Vi se pare OK ca un director de scoala sa va dea mana libera sa faceti cam orice va trece prin cap, pentru ca nu are timp sa se ocupe de lucrurile de care ar trebui, in mod real, sa se ocupe?
Sa presupunem ca sunteti o zeita intre oameni, si tot ce va propuneti e perfect. Sa intoarcem, insa, moneda, si sa ne gandim la o invatatoare care nu este Fecioara intre sfinti si luna intre stele. Lipsa de supraveghere imediata de care va bucurati dumneavoastra i se aplica si ei. Fiind, legitim, prins cu alte treburi, directorul institutiei in care lucrati ii da si ei mana libera, desi s-ar putea ca persoana respectiva sa fie de Balaceanca.
Dumneavoastra faceti atat bine comunei. Cat rau ii face ea?
(Ma opresc putin aici ca sa vorbesc de gender neutral stuff: atunci cand scriu invatatoare, gandesc invatatoare/invatator. Cand scriu director, gandesc director/directoare. Nu are nici o treaba cu genul persoanei respective.)
Ce nu inteleg eu este faptul ca aveti bucuria personala a reusitei intr-un sistem care va este potrivnic.
Citez:
'Pentru a mă asigura că sunt înțeleasă subliniez că singura scăpare pe care o am sunt EU și EU îmi pot face viața mai frumoasă și importantă, EU pot lasa în urmă o amprentă care să-i asigure fiului meu o lume mai bună și EU dețin un rol super important [...]'
In termeni de diagnostic psihiatric, as spune ca prezenta repetitiva unui EU, in majuscule, e un semn de narcisism - daca dumneavoastra suportati si invingeti, glorios, sicanele sistemului, cei care nu le suporta sunt, a priori, mai slabi. Nu isi iubesc elevii, nu le dau prioritatea pe care o merita, sunt niste egoisti feroce care aleg sa nu isi cheltuie banii (pe care toti educatorii din clasele primare ii au, cu galeata) pe cursuri profesionale nerambursabile.
Dumneavoastra pareti a avea oaresce resurse care nu vin din salariu; e bine ca le puneti 'la bataie', si va felicit pentru altruism, dar ii judecati un pic aspru pe cei care nu le au.
E a doua oara, saptamana aceasta cand sunt in dezacord puternic cu un mesaj de tipul – Cine vrea, poate; cine nu poate, nu vrea. Nu pentru ca nu va cred, sau cred ca ar trebui sa vi se faca rau in piata publica, ci pentru ca am fost asistenta decanului unei facultati, nu private, nu nesemnificative, vreme de doi ani.
Va invit cu drag sa retineti atentia unui grup de adulti intr-o sala de clasa cu ferestre sparte pe care nu le va inlocui nimeni, niciodata, cand afara sunt -18 grade, si, printre cioburi, suiera un vant care face ca perceived temperature sa fie -25, nu -18. Daca reusiti, nu va invit sa incercati acelasi lucru cu niste copii din clasele 0-4.
Bineinteles ca exista solutii, si le-am gasit si eu. Am inlocuit geamuri, din banii mei. L-am angajat (la stilul - daca-i obligatoriu, atunci, cu placere!) pe prietenul meu de atunci sa schimbam, impreuna toate ferestrele, cu tot cu cadru, si am stat o intreaga vacanta de vara sa montam, chituim, ungem, ferestrele din intregul subsol al unei cladiri care in Marea Britanie ar fi daramata din temelii.
Am tiparit materiale didactice, tot din banii mei.
Dar eu aveam bani de acasa, si am venit cu bani de acasa, si cu iubire, si bunavointa, tot de acasa. De fiecare data cand am semnalat faptul ca salile de clasa de la subsol nu pot fi folosite, seful meu direct, decanul, mi-a spus ca nu are de unde sa le repare, si daca eu si prietenul meu vrem sa facem voluntariat, e grozav, dar el nu poate sa repare banci, parchet, linoleum, ca nu are de unde.
Dumneavoastra pareti sa existati intr-un univers in care acest lucru este normal.
Insa nu este.
In cate sali de clasa cu ferestre sparte ati studiat, la Oxford? In cate incaperi cu ferestre sparte ati facut practica pedagogica pentru 4-10 ani, in Marea Britanie?
Viata unui cadru didactic, in educatia primara, secundara sau in educatia superioara nu ar trebui sa fie un iad personal. O clasa de copii intr-o scoala de stat, deschisa tuturor, nu ar trebui sa fie pusa pe umerii unui individ, oricat de bine calificat, sau bine intentionat ar fi acela.
Va rog, nu justificati greselile, slabiciunile, sau pur si simplu, reaua vointa, ingamfarea, de ce nu? rapacitatea si prostia unui sistem de invatamant pentru ca dumneavoastra le supravietuiti, creativ. Supravietuirea dumneavoastra ii ajuta sa nu intervina, pentru ca ii ajuta sa creada ca abuzul asupra cadrelor didactice poate continua la nesfarsit. In ochii lor, succesul dumneavoastra inseamna, pur si simplu, ca educatorii, invatatorii, profesorii, se vor descurca, daca vor. Ca isi iubesc meseria, au o vocatie, si vor fi buni, blanzi si corecti, desi aduc bani de acasa.
Vi se pare normal sa fie asa?
Mie, nu.
V-a călcat pe coadă articolul Alexandrei Anton, iar acest articol este replica dvs., în care i-ați mitraliat ideile. Foarte bine, nu-i plâng deloc de milă — între punctul ei de vedere și punctul dvs. de vedere, eu înclin spre dvs. Noi părinții copiilor însă, nu cred că suntem bine reprezentați de niciunul din cele două puncte de vedere. Interesul nostru cred că este undeva între ele.
1) În primul rând, nu cred că ar trebui permisă concentrarea copiilor „buni” în școlile centrale (aici vorbesc inclusiv de moștenirea genetică și starea materială, adică de copii de intelectuali cu venit mare). E ușor să obții performanțe cu „material” de calitate superioară, atent selecționat de dinainte! Cum ar sta însă situația dacă doamnele învățătoare de la școlile de elită ar face schimb pentru un an cu doamnele învățătoare de la școlile unde chiar se respectă arondarea de domiciliu? Eu sunt convins că performanțele depind în primul rând de copii, deci rezultatele notabile s-ar obține tot la școlile „de elită”, indiferent de doamnele învățătoare care predau acolo!
Dacă aș fi eu ministrul învățământului, aș construi o școală de elită în fiecare oraș, unde selecția să nu se facă ca acum, după „pedigré-ul” copilului, ci exclusiv pe baza dotării lui native. Ești isteț, te exprimi rapid, ai o dicție bună, te prinzi repede de ceva, reproduci rapid și corect o idee, ai inteligență motorie (poți de exemplu lega/dezlega rapid un șiret), inteligență interpersonală și inteligență matematică — poftim la școala noastră de elită!
În fiecare an, aș organiza un concurs pe bune, prin care cei care confirmă rămân, ceilalți care nu confirmă lasă locul altora în ascensiune.
Mai târziu, la maturitate, dintre acești copii aș propune la vot politicienii și ceilalți lideri ai țării. E o utopie? Nu știu, dar ar merita încercat!
2) Tot dacă aș avea putere de decizie, aș desființa de facto after school-ul din ciclul primar, pe motivul că implică un potențial foarte mare de conflicte de interese. În prezent, în majoritatea claselor din ciclul primar, copii rămân după ora 12 la after school câteva ore, cu învățătoarea de la clasa respectivă. Plata este pe oră: învățătoarea câștigă cu atât mai mult din after school cu cât stă mai multe ore cu copiii, iar banii obținuți din after school sunt mai mulți decât banii din salariul ei (after school-ul îi dublează sau chiar îi triplează venitul). Asta este realitatea din prezent, și ea se datorează prostiei părinților, care preferă să dea un ban și să nu-și mai bată deloc capul cu temele de acasă ale copiilor. Pericolele principale ale acestui model sunt că • cu cât învățătoarea dă teme mai dificile sau mai lungi, cu atât copii au nevoie de mai mult timp și ajutor, iar asta la after school înseamnă copii mai mulți și timp mai mult, adică în final bani mai mulți. •• cu cât învățătoarea câștigă mai mult din after school, cu atât mai mult va tinde să-și focalizeze energia pe after school, în dauna orelor de curs.
În aceste condiții, nu cred că after school-ul este în interesul copiilor. Interesul copiilor este să reușească să-și facă singuri temele, și să nu stea mai mult de o oră — o oră și și jumătate la teme. Nu este în interesul părinților sau al elevilor să creem niște dependenți de ajutor!
3) Pomeniți foarte vag despre „Desigur, sunt situații în care într-o clasă sunt 3, 4, 5 copii diagnosticați sau nu, recunoscuți sau nu și știu din surse sigure că în acele clase se trăiesc adevarate traume zilnic, știu din surse sigure că acele învățătoare sunt bune de dus la Bălăceanca însă ele se încăpățânează să vină zilnic la școală.”
Mi se pare foarte ciudat că sunteți foarte directă și detaliată în restul articolului, dar aici faceți doar aluzii din care nu putem trage concluzii ferme. La ce vă referiți exact?
1. Sunt de acord cu ceea ce spuneti, legea exista, insa nu se aplica, scoala de langa casa este cea mai buna, cadrele didactice ar trebui sa fie capabile sa lucreze cu orice copil, oricand.
2. Aici nu sunt in totalitate de acord cu dumneavoastra si veti spune ca nu sunt de acord pentru ca am si eu un business de acest gen. Va explic. Nu sunt de acord cu parerea dumneavoastra pentru ca salariile din invatamant sunt mici si noi suntem nevoiti sa ne rotunjim cumva veniturile. Nevoia de afterschool este una reala la nivel societal, iar noi o intampinam. Unii copii au nevoie sa exerseze, insa modul in care exerseaza ar trebui sa fie unul diferit din moment ce nu au raspuns la modul pe care deja profesorul l-a folosit, deci in programul de afterschool-SDS ar trebui facute activitati de consolidare customizate pentru fiecare copil in parte. Afterschool-ul-SDS nu ar trebui intretinut prin cantitatea aberanta de teme data copiilor doar de dragul de a-i forta sa vina la after-SDS pentru ca altfel nu razbesc cu temele. La afterschool-ul meu vin cativa copii din clasa mea, insa nu am facut niciodata eu activitati cu ei pentru ca nu sunt de acord ca un copil sa stea cu acelasi adult o zi intreaga, sa fie expus aceluiasi mod de gandire, aceluiasi bagaj de cunostinte si aceluiasi stil de predare, evaluare etc. Am stat cu plata la SDS-ul scolii pentru parintii care nu isi permiteau sa plateasca afterschool-ul privat si fara plata pentru copiii ai caror parinti nu isi permiteau sa plateasca deloc. Am organizat la momentul oportun activitati de recuperare absolut neremunerate pentru ca asa imi cere fisa postului si constiinta mea.
3. Intrebati-ma punctual si va raspuns, acum imi este greu sa inteleg ce anume doriti sa detaliez.
Mă bucur să văd că m-am înșelat și că sunteți o persoană sinceră, profesionistă și deschisă. Haideți să lămurim lucrurile.
Atât pentru problema 1) (concentrarea în școli „de elită”) cât și pentru problema 2) (after school) există legi și regulamente care le interzic, dar voința și mai ales banii părinților trec peste aceste reglementări și creează o stare de fapt paralelă cu legalitatea. Și, din motive capitaliste (pecuniare), profesorii de primară empatizează din tot portofelul cu părinții în chestiune. :) Din păcate însă, interesul copilului este lăsat la urmă în toată această afacere. :( Spun asta deoarece consecința principală a acestui sistem este pierderea aproape completă a libertății/independenței celor mici – în sensul că au tot timpul ocupat cu ce decid cei mari, fac toată ziua doar ce aprobă și indică adultul de lângă ei, nu mai au un timp al lor propriu, în care facă și să experimenteze ei între ei ce le trăznește lor prin minte. Cu alte cuvinte, se transformă încetișor dar sigur în niște roboței! Această situație nu exista pe timpul nostru, și era foarte bine că nu exista!
Gândiți-vă puțin: dacă ar considera acest sistem bun pentru copil, banii părinților l-ar fi creat deja de facto și în ciclurile de după primar. Din păcate, am impresia că madame Andronescu fix asta va face de fapt: va băga after school-ul și în ciclul primar, mituindu-i pe proști cu o masă caldă pentru copil, din bani publici! Iar unii colegi de-ai dvs. din gimnazial își vor freca palmele, de bucurie că își vor completa și ei salariul cu bani de la părinți... Și evident, totul se va acoperi cu lozinca „o facem pentru interesul copilului”!
Referitor în mod specific la punctul 2), cu after school-ul, sorry, dar faptul că salariile sunt mici nu mi se pare o justificare rezonabilă. Chiar sunt atât de mici? Din câte am reținut recent dintr-o discuție cu un amic, o educatoare ia acum în mână înspre 3000 lei, nu? Tot din alte discuții cu oameni care lucrează în învățământ, am mai reținut că profesorii de gimnaziu și de liceu îi invidiază pe cei din primară... Este oare etic ca aceștia să aibă posibilitatea de a-și mări veniturile din banii părinților și restul profesorilor din anii mai mari nu? Cred că totul se reduce de fapt la bani vs. vârsta copilului: când copiii sunt mici, părinții sunt cumva „la mâna” celor care „au grijă” de ei (de la medicii care asistă la naștere și până la îngrijitoare, educatoare, învățătoare, etc). Când copiii cresc, deja părinții nu-i mai consideră atât de vulnerabili, și consideră că nu mai trebuie să scoată bani din buzunar pentru „protecția” lor. Este o realitate a societății capitaliste primitive în care trăim acum în România! Toată stima pentru modul dvs. de abordare a SDS, dar bănuiesc că știți mai bine decât mine că sunteți o excepție. Evident, nu sunteți singura excepție, mai sunt cu siguranță mulți dascăli care nu se lasă corupți, însă „ochiul dracului” își cam bagă coada în toată afacerea asta!
Aveți dreptate că există cererea tembelă a părinților ca elevii să stea dădăciți la școală pentru a-și termina temele, pentru ca ei să nu-și mai bată deloc capul acasă cu activități școlare. Asta nu înseamnă că respectiva lor dorință nu este exploatată într-un mod subtil...
Referitor la punctul 3), vă întreb punctual: sunt situații în care într-o clasă sunt 3, 4, 5 copii diagnosticați/recunoscuți sau nu cu ce anume? La ce boală/afecțiune vă referiți?
V-am urmărit câteva postări de pe YouTube și Facebook, și am reținut că ați scris „folosesc tehnologia”. Folosiți cumva cu elevii dvs. și softuri educaționale? Dacă da, ce anume? Dacă aș vrea să vă fac cadou un astfel de soft (unul cu o puternică tentă personală), formularul de contact de la http://asaga.ro/contact/ duce direct la dvs., sau ar trebui să folosesc mai degrabă adresa de e-mail sau un număr de telefon de acolo?
Dupa ce am citit articolul, m-am uitat pe net dupa info suplimentare;
Asta inseamna sa captezi atentia, sa prezinti lucrurile marketat pe idee.
In plus- felicitari "profei" pentru drumul ales - este un om cu vocatie
Sunt curios, ca profesor puteti colabora direct cu alte autoritati in cazul in care aflati de copii abuzati, cu absente, cazuri sociale, etc? Aveti vreun cuvant de spus (dpdv institutional) in asemenea situatii?