Lumea nu a învățat lecțiile masacrului din Piața Tiananmen. Astăzi autoritarismul chinez a devenit un fenomen în plină expansiune

34 de ani...

Wu'er Kaixi, un cetăţean uigur din China, care a fost unul dintre fondatorii şi organizatorii principali ai mişcării studenţeşti din Beijing în 1989, spune că lumea nu a învățat lecțiile masacrului din Piața Tiananmen. În schimb, în ​​timp ce lumea dormea, autoritarismul chinez a devenit un fenomen în plină expansiune.

Pe 4 iunie 1989, tancurile au luat cu asalt străzile din Beijing pentru a reprima protestele pașnice din Piața Păcii Divine, cunoscută drept Tiananmen. Studenții și alți locuitori manifestau de mai multe săptămâni, cerând reforme democratice. La sfârșitul lui aprilie, zeci de mii de locuitori ai Beijingului se solidarizaseră cu cei 100.000 de studenți care protestau pe stradă. Mișcarea a atins multe alte orașe din China.

Sute de persoane au fost ucise și alte mii rănite la ordinul liderului suprem al partidului unic de la Beijing, Deng Xiaoping, și al premierului Li Peng, creierul taberei dure din Partidul Comunist Chinez. În plus, autoritățile chineze au făcut totul pentru a-i aresta pe liderii studenților care au supraviețuit, dar nu au reușit să fugă în străinătate. Aceștia au făcut ani grei de închisoare, până când China a cedat presiunilor internaționale și le-a permis celor arestați să părăsească țara.

Dezvoltarea economică a Chinei a slăbit influența disidenților

Chiar dacă momentul Tiananmen a lăsat din toate punctele de vedere urme asupra Chinei de astăzi, realitatea de la firul ierbii pare să fie favorabilă liderilor comuniști. În urmă cu patru ani, la momentul în care se comemorau trei decenii de la represiunea din Piața Păcii Divine, Zhou Fengsuo, activist chinez pentru drepturile omului și fost lider al studenților în timpul protestelor din Piața Tiananmen din 1989, atrăgea atenția că dezvoltarea economică a Chinei a slăbit influența disidenților. Mai exact, mulți chinezi din generația Tiananmen s-au îmbogățit în urma ascensiunii economice a Chinei și nu au mai dorit să se pună rău cu conducerea comunistă a țării, reducând astfel în mod considerabil donațiile către disidenții chinezi din străinătate.

intr-un alt unghi, fostul lider al studenților, Shao Jiang, care este în prezent cercetător la Centrul pentru Studii Democratice la Universitatea din Westminster, consideră că organizațiile pro-democrație din China trebuie să se reorganizeze pentru a nu-și pierde importanța. „Pentru că activiștii pentru democrație nu au practic nicio influență asupra politicienilor vestici, ei trebuie să se alăture mișcării globale care se opune expansiunii Chinei”, a transmis Jiang, precizând că în loc să se mai concentreze pe sprijinirea disidenților în China, activiștii chinezi pentru democrație ar trebui să se preocupe mai mult de combaterea ambițiilor politico-economice ale Chinei în alte țări, pentru că doar așa pot atrage atenția.

Mișcarea pro-democrație de la Tiananmen din 1989 a militat pentru libertate și împotriva corupției guvernamentale. Masacrul care a urmat a provocat un strigăt la nivel mondial, concentrând atenția lumii asupra atrocităților Chinei privind drepturile omului. Iar de atunci China nu a putut scăpa de condamnări și sancțiuni din partea comunității internaționale pentru încălcările repetate și flagrante ale drepturilor omului.

Cu toate acestea, în ultimii 34 de ani, Partidul Comunist Chinez nu doar a supraviețuit crizei de la Tiananmen, ci și-a amplificat capacitatea de „soft power”, care acum reprezintă o provocare semnificativă pentru democrațiile din lumea întreagă, căci guvernul de la Beijing încearcă să livreze falsa idee că abordarea sa este singura cale către modernitate, după cum arată Politico Europe.

Masacrul de la Tiananmen a generat acum 34 de ani un sentiment de teroare în rândul cetățenilor chinezi obișnuiți, dar a creat în același timp și un sentiment de criză în cadrul regimului comunist, deoarece conducătorii săi se confruntau atunci cu un mediu intern și internațional schimbat și cu un scepticism fără precedent în ceea ce privește legitimitatea guvernării lor. Prăbușirea Uniunii Sovietice și a Blocului de Est din Europa a adâncit sentimentul de incedituidne în rândul oficialilor chinezi, care și-au pus întrebarea dacă nu cumva Partidul Comunist din China ar putea fi următorulul centru de putere care va cădea.

În 1992, Deng Xiaoping, fostul lider chinez, a pornit în faimosul său turneu sudic care avea ca scop promovarea reformei și deschiderii economice a Chinei. La acel moment, elita politică comunistă din China s-a gândit că pentru a-și menține regimul totalitar, Partidul Comunist ar trebui să-și mulțumească elitele interne în schimbul loialității lor, ademenind în același timp elitele străine cu oportunități de piață în schimbul indiferenței lor față de situația din China în privința drepturilor omului.

În consecință, oficialii chinezi și-au dedicat în ultimele trei decenii cea mai mare parte a timpului și energiei creșterii PIB-ului, creării unui ecosistem unde mita e principalul instrument de succes și căutării de avantaje generoase. Drept urmare, indivizii care făceau parte din elita Partidul Comunist din China și care se descriau în trecut drept „avangarda proletariatului”, fie au devenit ei înșiși capitaliști care s-au îmbogățit rapid, fie au devenit intermediari, patroni și susținători ai capitaliștilor autohtoni și străini.

Izolarea internațională a Chinei în urma masacrului de la Tiananmen a fost de scurtă durată

În 2013, un raport al guvernului american sublinia faptul că puterea politică din China „dansa tango cu operațiuni de capital” în anii ‘90. Și mai mulți factori, inclusiv salariile mici, standardele scăzute în ceea ce privește drepturile omului și reglementările laxe, s-au combinat pentru a crea o „oportunitate de aur pentru capitaliștii interni și internaționali” care voiau să speculeze de pe urma situației.

Unde a greșit Vestul? Pai după cum mai arată Politico Europe, în esență, izolarea internațională a Chinei în urma masacrului de la Tiananmen a fost de scurtă durată, iar pe măsură ce comerțul cu China a fost decuplat de politicile Beijingului în ceea ce privește domeniul drepturilor omului, dezbaterea despre cum ar trebui abordată China în epoca post-Tiananmen s-a bazat pe teoria „comerțului pentru schimbare”.

Astfel, vesticii spuneau că comerțul cu China va duce inevitabil la o clasă de mijloc chineză în plină dezvoltare, care va ajunge să ceară mai multă libertate politică și drepturi, ducând la democratizarea țării. Dar asta nu s-a întâmplat. În schimb, politica de „comerț pentru schimbare” a creat o „dilemă a prizonierilor”, iar fiecare țară dependentă de piața chineză a acționat pentru a-și satisface propriul interes personal, fără a ține cont de consecințele pe termen mai lung, cu atât mai puțin de bunăstarea populației chineze.

În ultimele trei decenii China a atins astfel o dezvoltare economică rapidă sub regimul partidului unic comunist, iar când Xi Jinping a preluat puterea, în 2012, țara era deja a doua cea mai mare economie a lumii, reducând rapid diferența față de SUA în sectoarele tehnologiei și apărării.

Mult mai ambițios decât predecesorii săi, Xi și-a pus mare parte din încredere în ceea ce se cheamă la nivel teoretic „miracolul Chinei”, mânuindu-l ca pe o putere soft de influențare a altor națiuni. Acest lucru i-a permis să abandoneze politicile lui Deng Xiaoping, generându-i în același timp puterea de a pune la îndoială valorile liberale globale cu scopul de a crea o ordine mondială bipolară.

Înainte ca Xi Jinping să ajungă la putere, pentru a crea și extinde puterea soft, liderii chinezi post-Tiananmen au încercat să evoce o teorie alternativă a drepturilor omului, promovând confucianismul în scopuri propagandistice și înfățișând Partidul Comunist din China ca „purtând torța” culturii tradiționale chineze, atât în ​​țară cât și în străinătate. În mod similar, Xi a căutat să promoveze China prin lozinci precum „Visul chinezesc” și „comunitatea destinului comun al omenirii”, pledând în același timp pentru ca „povestea Chinei” să fie „spusă cum trebuie”, adică să fie prezentată istoria țării într-un mod care să corespundă nevoilor totalitare ale Partidului Comunist Chinez.

Dar, în timp ce aceste eforturi nu au dus la mari realizări în ceea ce privește câștigarea simpatiei oamenilor din întreaga lume, nu există nicio îndoială că sub Xi, China și-a extins foarte mult influența globală, făcând incursiuni în fiecare colț al lumii. Iar răspunsul la această situație se află în „miracolul Chinei” post-Tiananmen.

Partidului Comunist Chinez a menținut frica în rândul maselor și i-a încurajat pe liderii săi să ignore politica și să câștige pur și simplu cât mai mulți bani

Masacrul de la Tiananmen a deviat China de pe o cale în care dezvoltarea economică susținută ar fi putut duce la liberalizarea reformelor politice, cum ar fi cele avute în vedere de fostul premier chinez Zhao Ziyang și de alți lideri cu mintea deschisă înainte de masacru. În schimb, dezvoltarea Chinei post-Tiananmen a fost realizată ca o politică deliberată de stat și a permis structurii de conducere existente să absoarbă cei mai talentați și ambițioși membri ai elitei chineze în propriile sale rânduri.

Asta a dus la o creștere economică extrem de mare, care a avut loc pe măsură ce Partidului Comunist Chinez a menținut frica în rândul maselor și i-a încurajat pe liderii săi să ignore politica și să câștige pur și simplu cât mai mulți bani. A fost o abordare care a asigurat cea mai proastă formă de exces capitalist, în timp ce domeniul drepturilor omului a fost tot mai viciat. Astfel, ideea creării unei „clase sociale de mijloc” a eșuat în China, deoarece clasa de mijloc își datora succesul relațiilor privilegiate cu statul.

Susținut de impulsul succesului său intern post-Tiananmen al unui astfel de pragmatism politic, Partidului Comunist Chinez a continuat să-și folosească puterea soft pentru a sprijini ascensiunea și expansiunea continuă a Chinei și pentru a rivaliza cu SUA. Acest lucru reprezintă o formă de soft power care se concentrează pe pragmatism, fără a ține cont de valori sau de moralitate, o formulă care ignoră drepturile omului, disprețuiește valorile democratice și care venerează doar banii.

Iar puterea soft pragmatică a Chinei este deosebit de atrăgătoare pentru națiunile mai puțin dezvoltate. Atunci când negociază contracte cu țări nedemocratice, Partidul Comunist Chinez nu ține cont de abuzurile privind drepturile omului, de corupția guvernamentală sau de reglementările laxe în ceea ce privește mediul de afaceri din acele țări, o metodă pe care democrațiile nu o folosesc, cel puțin la nivel teoretic. După cum a remarcat fostul oficial american Larry Summers, atunci când l-a parafrazat pe liderul unei țări în curs de dezvoltare: „Din SUA primim o prelegere. din China primim un aeroport”.

Recent, China a obținut o victorie diplomatică majoră prin puterea sa pragmatică soft, intermediând cu succes un acord de restabilire a relațiilor între Iran şi Arabia Saudită, după şapte ani de ostilitate care au ameninţat stabilitatea şi securitatea în Golf şi au contribuit la alimentarea conflictelor din Orientul Mijlociu, din Yemen până în Siria.

Din fericire pentru competiția globală dintre democrație și autocrație, până în prezent China s-a bucurat de succese limitate în plan diplomatic, în ciuda încercărilor frecvente ale Beijingului de a constrânge sau influența națiunile (mai ales sărace) prin forța sa economică. Totuși, dependența economică extremă a aproape fiecarei democrații față de China face în continuare ca lumea liberă să fie extrem de vulnerabilă.

Disidentul chinez Yang Jianli susține că pentru a concura și a depăși puterea pragmatică soft a Chinei, Occidentul are nevoie de un „NATO” economic pentru democrațiile lumii, care să fie bazat pe valori. O astfel de alianță ar trebui să se angajeze în apărarea colectivă a membrilor săi pentru a contracara constrângerea economică a Chinei, dar și să plaseze drepturile omului și valorile democratice în centrul promovării soft power în țările în curs de dezvoltare, în același timp sprijinind dezvoltarea economică a acestora.

Yang Jianli avertizează că orice câștig pe care Partidul Comunist Chinez va reuși să-l obțină pe scena globală nu va face decât să crească amploarea autoritarismului său, atât pe plan intern, cât și în străinătate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp