Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

M-a speriat reacţia celor trei tineri care, după Brexit, i-au adresat injurii unui bărbat, cerându-i să plece

„O ziduri triste, totuşi voi aveţi un ce plăcut”.

Nichita, referindu-se la aceste versuri ale lui Cârlova, pe care-l considera drept primul ins în care s-a încercat geniul poeziei pe aceste tărâmuri, spunea că nici nu s-ar fi putut ca primul nostru poet modern să nu fi avut intuiţia neliniştitoare a inefabilului.

Unul dintre primii jurişti în care s-a încercat geniul dreptului pe aceste meleaguri, Ion Tanoviceanu, a avut intuiţia liniştitoare a bunei măsuri şi a echilibrului.

Volumul III al Tratatului de drept şi procedură penală – Despre pedepse, este prefaţat de un principiu din Manava-Dharma-Sastra: un rege care lasă nepedepsit pe un vinovat e tot atât de nedrept ca acela care osândeşte pe un nevinovat, fiindcă justiţia constită în a da pedeapsa conform legii. După mai bine de 100 de ani, cursurile profesorului sunt proaspete şi vii, iar citindu-le ai senzaţia că intri într-un univers.

Nu e doar o teorie seacă, nu e doar o trecere în revistă a curentelor şi opiniilor exprimate de marii jurişti europeni ai vremii.

E un mod de-a înţelege instituţiile, de-a înţelege raţiunea pentru care societatea a ales să-i pedepsească pe cei care i-au încălcat normele.

Pornind chiar de la controversele privind etimologia cuvântului pedeapsă, inclusiv în limba română.

Spunea profesorul că în limba română cuvântul pedeapsă „nu este vechiu; în secolul al VXII-lea se întrebuinţează în mod aproape constant în Pravila lui Vasile Lupu cuvântul certare”, iar „pedeapsa e un cuvânt de origine grecească adus în ţară prin influenţa fanariotă; el ar veni după d. Erbiceanu de la a învăţa, deoarece dascălii greci nu înţelegeau învăţătura fără pedepse, s-a luat pentru pedeapsă cuvântul care însemna învăţătură”.

Citeşti, uneori zâmbeşti, alteori te înfiori, dar îi dai dreptate.

Într-adevăr, un sistem sănătos nu ar trebui să-şi concentreze toată atenţia asupra sistemului represiv, şovăind „între asprimea draconică şi o indulgenţă beccariană, care se apropie de impunitate”, ci ar trebui să-şi concentreze atenţia pe educaţie, pe instrucţiune, care trebuie să fie morală, „căci altfel ea nu produce niciun efect”.

Într-adevăr, a pedepsi e tot atât de necesar ca şi a preveni, pentru că pedeapsa intervine tocmai pentru a preveni noi infracţiuni.

„Câte cauze, câţi factori, câte contingenţe întâlnim în etiologia crimei, tot atâtea drumuri sunt deschise societăţii în lupta ce are de dus contra acestui flagel”.

Citind despre pedepsele ce se aplicau la începuturile omenirii, dar şi mai târziu, te înfiori.

De la pedepsele la care face referire Manu, „anticul legiuitor al indienilor”, ca decapitarea, punerea în ţeapă, turnarea de untdelemn fiert în urechi şi gură, aruncarea spre mâncare la câini şi spre zdrobire sub elefanţi, la cele prevăzute de Codul lui Hammurabi: imprudenţa doctorului ori operaţia neizbutită a chirurgului atrăgea tăierea mâinilor, în cazul în care casa, din cauza viciului de construcţie omora pe stăpân, era ucis arhitectul, sau fiul arhitectului, dacă cel ucis era copilul stăpânului….

Legislaţia evreiască, apreciată ca mai blândă prescria, printre alte pedepse, lapidarea, arderea, tăierea capului şi spânzurătoarea.

În Franţa, din actele redactate de grefierul curţii privind procesul lui R.F. Damiens, un servitor care în anul 1757 l-a rănit pe Ludovic al XV-lea cu un cuţit în formă de briceag, rezultă că pedeapsa cu moartea nu era îndeajuns. A fost necesar ca pe eşafod condamnatului să i se jupuie pielea de pe piept, de pe braţe, mâna cu care a comis fapta să fie arsă cu foc de pucioasă, iar pe părţile jupuite să se arunce plumb topit, untdelemn fiert, iar apoi corpul acestuia să fie tras şi rupt de patru cai, iar membrele şi corpul mistuite în foc, reduse în cenuşă, iar cenuşa aruncată în vânt.

S-a mers aşa până în secolul al XIX-lea.

Istoria omenirii şi a pedepselor nu e prea liniştitoare şi nici fermecătoare.

Într-adevăr, homo homini lupus.

Te scuturi şi te gândeşti că trăieşti în secolul al XXI-lea şi astfel de pedepse nu mai sunt posibile.

Că oamenii acestui secol, civilizaţi şi educaţi, nu ar mai putea să conceapă aşa ceva, darămite să pună în practică astfel de pedepse.

Dar îţi aduci aminte că, nu demult, s-a întâmplat ce s-a întâmplat la Guantanamo Bay.

Auzi şi vezi aproape zilnic ce condiţii sunt şi ce întâmplă în penitenciarele noastre.

Am progresat?

M-a speriat reacţia celor trei tineri care, ulterior Brexitului, într-un tramvai din Manchester, în inima civilizaţiei, i-au adresat injurii unui bărbat, numindu-l ignorant şi imigrant afurisit şi cerându-i să plece.

Păstrând proporţiile, asta e tot un soi de lapidare.

Acesta e răspunsul pe care în prima jumătate a secolului al XXI-lea, bătrânul Albion îl dă lumii.

Dar cred, de fapt ştiu, că se poate şi altfel.

O lume care dispare

Tata mi-a povestit că datorită faptului că bunicul nu a vrut să între în CAP, trebuiau să plătească „cote” în bani şi în muncă, adică să facă „prestaţie”. Trebuiau să dea şi produse, mai multe decât pământul pe care îl aveau putea produce. Perceptorul se folosea de căruţa lor şi era necesar să-l şi însoţească atunci care mergea prin sat să ia de la persoanele care nu acceptaseră cooperativizarea tot ce se putea. Au ajuns la casa unor femei singure, iar perceptorul i-a cerut tatei să le ia maşina de cusut. Tata, văzându-le reacţia şi ştiind ce importantă era la acea vreme maşina de cusut pentru o gospodărie, pentru că atunci nu prea erau haine „de-a gata”, a refuzat şi cum perceptorul nu a putut urca de unul singur maşina în căruţă, femeile au rămas cu maşina.

Poate că pare un gest simplu. Dar nu e.

De câte ori mă întorc din sat îmi rămâne în minte imaginea mamei şi a tatălui meu, stând pe laviţă şi privindu-şi copiii care s-au făcut orăşeni şi care pleacă. Au muncit o viaţă, li s-a luat pământul şi au ajuns să lucreze la colectiv, cum i se spunea CAP-ului. Zi lumină. După revoluţie nu li s-a dat înapoi decât o parte din pământ şi nu pe hotarul unde l-au avut.

Vârsta şi bolile i-au împuţinat. Mama, o femeie de o inteligenţă vie, peste medie, a făcut două atacuri cerebrale, care i-au afectat vorbirea şi i-au furat o mare parte din amintiri. Se străduie să-şi amintească cum se fac anumite supe, dar se trezeşte tot după ora cinci dimineaţa şi trebăluieşte toată ziua pe lângă casă.

Tata abia se poate deplasa din cauza picioarelor, care atâţia ani de zile au suportat cizmele de cauciuc. Aşa cum e, încă mai încearcă să facă câte ceva pe lângă ocol. E supărat că nu mai poate munci.

Mai stă la uliţă şi în momentul în care a văzut trecând un bărbat care s-a stabilit nu de demult în sat, împreună cu soţia sa, un pic „fără căpătâi”, mi-a povestit că din câte ştie acesta nu a fost tot timpul aşa. Ar fi încercat pe vremea comuniştilor să fugă în străinătate, a fost prins şi bătut şi din cauza acelei bătăi a avut ulterior probleme.

Şi tata mi-a spus că nu se face aşa ceva. Că şi dacă ar fi fost gardian, nu ar fi bătut pe nimeni.

Au pensii mici, dar se ştiu gospodări, aşa cum au ştiut să o facă o viaţă, pornind de la zero, făcându-şi o casă, crescându-şi copiii şi dându-i la şcoală la oraş, plătind internatul, pentru că pe vremea în care copiii lor au făcut liceul nu se mai dădeau burse, ajutându-i şi apoi să-şi facă un rost.

Nu sunt revoltaţi.

Se sprijină şi se îngăduie unul pe celălalt. Au mai mult de 50 de ani căsnicie şi se gândesc că e normal să fie bolnavi, pentru că au muncit mult şi le-a fost greu…

Sâmbătă, soacra fratelui meu ne spunea, cu vocea pedepsită de emoţie şi cu lacrimi în ochi, că soţul său plânge în iştalău (grajdul vacilor) pentru că îşi vând o vacă, pe care o crescuseră, pentru că nu „mai prinde viţel” şi nu mai dă lapte. Sunt amândoi trecuţi de 60 de ani, o fărâmă de oameni, dar nu pot renunţa. Şi-au cumpărat altă vacă. Socrul fratelui meu a ticăzit-o şi ne spunea că după câteva luni va arăta mult mai bine, pentru că i se părea slabă. Nu-şi pot concepe viaţa fără muncă…

E o altfel de lume, căreia noi nu-i mai prindem înţelesurile, o lume a veşniciei, care din păcate de destramă. E frumuseţea demnă, atât de simplă, dar nobilă a unor ţărani. E un alt fel de răspuns dat lumii.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Sindromul generalizarii unui incident negativ este apanajul omului simplu, de la tara, care daca intalneste un oltean care invarte de masa ca sa insurubeze un bec isi inchipuie ca toti oltenii au becuri de astea. Dar ia sa vedem daca publicati experienta mea. Imediat dupa Brexit am primit un text pe telefon de la gazda prin care ne transmite salutari si ca nu va schimba nimic in ceea ce priveste pretul sau conditiile. In final a zis ca el ne respecta si apreciaza ca si pana acum pe noi, cei straini. Asta n-o s-o publici ca nu starneste reactii negative. englezii sunt foarte obisnuiti cu strainii. Culmea, cei care comenteaza mai mult sunt emigrantii mai vechi. Eu am vazut un interviu pe strada (la BBC) unde un chinez era cel mai vocal impotriva migratiei. De asta ce mai ziceti?
    • Like 0
  • check icon
    Cad pradă iar, tentației de-a explora în spatele cuvintelor frumoase. Ca în multe așa situații, există laudă de ale noastre, și supărare pe alții (de pildă cei din Manchester, care nu-s de vină că dna autor nu-i adeptă a principiului Nil mirare...).
    • Like 0
  • Speram sa citesc un articol despre incidentul din tramvaiul britanic! Asta sugera subtitlul. Si ce am primit in schimb? Sper sa fie o scapare neintentionata si trecatoare.
    • Like 2


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult