Am plecat într-o zi de noiembrie. Deşi aveam un job bun. La 25 de ani făceam exact ce îmi plăcea cel mai mult şi fusesem trecută recent de la jumătate de normă la normă întreagă şi de la un salariu de 100 de dolari pe lună, la 163. Acum pare puţintel tare, dar ca să înţelegeţi, eu atunci câştigam la fel ca mama mea după 25 de ani de muncă. Chiar şi aşa, respiram un aer lipsit de speranţă. Cu ceva vreme în urmă îl votasem pe Iliescu, ca să nu îl votez pe Vadim. Mi se părea oribil, abject, de neimaginat.
Am ajuns în Italia, studentă, având în buzunar 463 de dolari ai mei. Teoretic în bancă aveam 5000 de euro pe care mi-i împrumutase un unchi (să-i dea Dumnezeu sănătate). Dar ăia erau banii lui. Trebuia să îi restitui de îndată ce ajungeam acolo. Nu calculasem costurile cu comisioanele bancare, aşa că nu am avut toţi banii. I-am rămas datoare cu 50 de euro, pe care i-am restituit mai târziu.
Am învăţat italiana cu viteza luminii. Trebuia să găsesc rapid un job: chiria la căminul universităţii era de 266 de EUR pe lună. O sumă fabuloasă care a redus drastic din cei 463 de dolari cu care venisem. Cursul de italiană începea abia peste câteva săptămâni, aşa că m-am dus la bibliotecă, mi-am luat cărţi de gramatică şi am stat 3 săptămâni cu fundul pe scaun. Când m-am ridicat, vorbeam fluent o limbă din care înainte nu ştiam o boabă. Drept e că la început vorbeam cu grijă şi mai pe scurt, ca să nu risc greşeli de exprimare la agenţiile de muncă la care făcusem cereri de angajare.
Am găsit un post la o fabrică de produse de panificaţie. Uneori din fabrică veneam direct la cursuri şi cred că îmi mirosea părul a pâine. Dar nu aveam ce să fac. Mă aşezam mai departe de colegi dacă erau locuri şi speram să nu se simtă prea tare. Colega mea de cameră, o albaneză din familia fostului dictator, ăla care fusese mai rău decât Ceauşescu, îmi povestea despre viaţa ei de lux din Albania şi se plângea că bursa primită nu îi ajungea. Noroc cu ce îi trimiteau părinţii şi cu joburile de ‘ragazza imagine’ din discoteci. Eu o cam invidiam pe albaneză, în stilul meu cumpătat, încercând să mă pun în locul ei. Cum ar fi fost să fi fost eu vreo nepoată a lui Ceauşescu, crescută în puf, cu lumea la picioare? Nu mi-ar fi fost greu acum să stau cu o albaneză pârlită în cameră de cămin studenţesc, într-un oraş mic din Italia?
Nu plecasem cu ideea de a rămâne, ci mai degrabă cu ideea de a lua o gură de aer proaspăt. Aşa că după 10 luni de studiu m-am întors. În primele luni în Italia fusese tare greu. Nu cumpăram niciodată carne şi luam untul cel mai ieftin. La fel şi pâinea. Cea mai ieftină pâine era cea nesărată, aşa că am mâncat pâine fără sare o bună bucată de vreme. De la o vreme, însă, începusem să îmi cumpăr şi carne, ba chiar şi suc uneori. Reîntoarsă în România, m-am dus la cumpărături şi am lăsat jumătate de salariu (crescusem la 200 de dolari) în magazin. Uitasem cât de greu era în România şi abia atunci mi-am dorit cu adevărat să plec.
Am dat examen la doctorat şi am transferat frica zilei de mâine în titlul de doctor în cooperare internaţională şi dezvoltare durabilă. După un timp am revenit din nou în ţară. Fiind fără bursă şi fără fonduri pentru cercetare, mi-am spus că mi-ar fi fost mai uşor să fac cercetarea în România, în paralel cu un job full time. De data asta aveam un salariu care îmi permitea să îmi iau şi pâine şi mezeluri şi salată în acelaşi coş. Dar îmi era aşa de dor de Italia, încât multă vreme am făcut un fel de navetă. Au apărut şi zborurile low cost, o adevărată binecuvântare pentru oameni ca mine care începeau să aibă o viaţă şi aici, şi acolo.
Am început să mă gândesc mult la conceptul de trans-naţionalism, care era tot mai discutat la nivel internaţional, pe măsură ce lumea devenea tot mai „diasporizată”. Mi-am dat seama că eu am vocaţie pentru asta, că sunt exemplul de manual. Perfect integrată şi aici, şi acolo, vibrând şi la problemele de aici, şi la cele de acolo, neştiind uneori care e aiciul şi care e acoloul şi făcând ca asta să nici nu mai conteze cu adevărat. Şi înţelegând că iubesc România şi Italia în egală măsură, iar deasupra amândurora, cel mai ataşată sunt de ideea de Uniune Europeană. Care bună-rea şi perfectibilă este cea mai importantă garanţie pe care eu personal o am că nu o să mai fiu niciodată săracă lipită, ca nu o să mai fiu niciodată închisă într-o ţară şi o condiţie fără ieşire şi că poate nici războaie cu naţiuni mai mult sau mai puţin vecine nu o să mai fie date în timpul vieţii mele.
Cu alte cuvinte, ca să spun pe şleau şi să mă raportez la o dispută creată de o doamnă politolog (cred că e politolog, nu?), în urma periplurilor mele între aceste două ţări nu numai că am devenit mahalagioaică, dar am devenit mahalagioaica desăvârşită şi mândră de statutul ei de mahalagioaică pentru că în inima ei mare iubeşte atât mahalaua-România în care s-a născut, cât şi metropola-Europa din care ştie că face parte, pentru că ce ar fi oare marile metropole fără mahalalele şi invers… Pentru că vedeţi voi, un lucru pe care l-am învăţat în anii de pribegie e că nimeni nu te poate discrimina şi jigni dacă tu nu accepţi să fii discriminat şi jignit. Şi că orice insultă se poate transforma într-un punct de orgoliu, dacă nu îţi e nici frică şi nici ruşine de propriile vulnerabilităţi. Că oare, mă-ntreb şi eu, ce e mai grav sau mai bine în lumea globalizată de azi: să fii „mahalagiu” sau „politolog”?
Din păcate, nu o să pot să particip la evenimentul din 10 august. Dar precizez că am participat la alte evenimente, când diaspora nu a fost. V-am ţinut locul, iar acum vă rog mahalageşte să mi-l ţineţi voi mie.
Mahalagii şi mahalagioaice din toate ţările, să ne unim în cuget şi-n simţiri!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Alina Mungiu Pippidi s-a transformat mult prea mult la cap în Ion Iliescul lui „niște golani” și „măi, animalule!”. În loc să facem mișto de noi că suntem „mahalagii”, mi se pare mult mai normal să facem mișto de ea, spunându-i că s-a mancurtizat în urma infecției cu bacilul Ciumei Roșii.
Imi aduc aminte ca si CTP l-a susținut cu toate forțele pe Iliescu
Iliescu nu putea pierde niciodata in fata lui Vadim, dupa cum nu putea castiga niciodata decat in fata lui Vadim, cu sau fara fraude. Asta e ecuatia electorala in Romania dupa 1992. Curentul anti-PSD e prea puternic, PSD mizeaza invariabil pe maximum 35-42 % din electorat si la fel de invariabil, restul electoratului se uneste si voateaza contra lui in turul doi, iar candidatul PSD pierde. Pentru a spara sa castige, PSD are doua solutii;
a)sa impuna un candidat tip Vadim, nevotabil de opozitie in turul 2, dar pentru asta e nevoie ca opozitia sa fie suficient de fractionata, altfel aceasta poate sa evite pericolul prin impunerea unui candidat unic al opozitiei inca din turul 1.
b) sa faca o alianta cu un partid din opozitie precum in cazul USL, Aici insa e riscul ca partidul aliat sa ceara presedintia, stiind slabiciunea PSD, sau ca majoritatea electoratului respectivului partid sa voteze impotriva PSD in turul 2 in ciuda ordinelor de la centru, asa cum s-a intamplat probabil in 2009.
Candidatul Vadim a fost inventat cel mai probabil de SRI pentru Iliescu, ca sa-i faca partie, inlaturand cadidatii in fata caruia acesta nu potea castiga. Vadim nu putea aduna destule voturi in turul doi, era inofensiv pentru PSD. Mai nimeni din opozitie nu ar fi votat cu el in al doilea tur. Cu voturile din primul tur, in mod sigur umflate, nu putea sa castige. De fapt a fost adversarul perfect pentru PSD, pe care si l-ar dori de fiecare data, pentru ca numai cu unul cu el poate castiga alegerile prezidentiale. Cu orice alt candidat in turul doi PSD pierde, asa cum s-a intamplat invariabil la toate alegerile de dupa 1992. Din pacate pentru PSD un candidat viabil tip Vadim nu e usor de fabricat, si nici contextul necesar, opozitia avand oricand la indemana remediul candidatului unic ori de cate ori se confrunta cu un asemenea cal troian PSD.