Măi, inteligenților!… Acum 36 de ani, eu am fost la o revoluție, nu la o lovitură de stat

Foto: Agerpres

Acum 36 de ani am participat la Revoluția română împotriva dictaturii comuniste și a lui Nicolae Ceaușescu. Și am învins. Este cel mai glorios, istoric, minunat eveniment social la care am participat în viața mea. Eu nu am participat la o lovitură de stat, loviluție, înghesuială, minciună, manipulare și alte asemenea epitete „istețe”.

N-am crezut niciodată că voi ajunge ziua în care, în România, să fie regretat regimul de sinistră amintire al lui Ceaușescu. Concetățeni amnezici oftează nostalgic după suta de lei pe care le-o dădea dictatorul în ultimul lui discurs. Beizadele obraznice, care trebuiau judecate la Revoluție, sunt astăzi vedete ale prostului gust, susținând cât de minunat era regimul comunist ceaușist.

Se golește de semnificație Revoluția română din ’89, diluându-se sacrificiul și sângele vărsat de adevărații patrioți și eroi ai acestei țări, de către niște șobolani supraviețuitori ai epavei ideologice eșuate la tomberonul istoriei. În centrul acestei dezbateri revine obsesiv afirmația că în ’89 nu a fost o revoluție, ci o lovitură de stat.

Dacă nu a fost o revoluție și a fost o lovitură de stat, atunci, în mod logic, astăzi noi trăim în comunism, în dictatură, doar numele lui Ceaușescu s-a schimbat. Ceea ce este absurd. Principalul argument al „inteligenților” care fac această afirmație este acela că am înlăturat un regim comunist ca să instaurăm un alt regim, capitalist, dar tot cu alți comuniști. Ceea ce este just, însă nu ține cont de contextul specific din România anilor respectivi.

În primul rând, România a avut cel mai dur regim opresiv din lagărul statelor comuniste din Europa. Nu s-a dezvoltat niciun fel de opoziție, de dizidență, de intelectualitate independentă. Partidul Comunist Român, care număra 2,5 milioane de membri, era unul dintre cele mai mari ca număr de membri partide din fostul lagăr comunist. Dizidența adevărată, opoziția față de regim asumată public, era extrem de redusă, fiind reprimată brutal.

Prin oferirea de avantaje și facilități – apartamente, burse, carieră – partidul unic a convins mulți oameni competenți să facă un gest oportunist, justificat în vremurile respective, și să intre în rândurile comuniștilor fără să aibă o atracție deosebită pentru ideologia lor. Pe de altă parte, represiunea împotriva oricăror încercări de a gândi liber împotriva regimului era dură, rapidă și terorizantă.

Prin comparație, în celelalte țări foste comuniste au existat sindicate libere, biserica, intelectuali independenți, care au putut livra societății lideri noi, democrați, anticomuniști. Drama României a fost că la noi n-a existat o asemenea opoziție.

Recunosc că cel mai mare regret al meu este că nu s-a aplicat punctul 8 de la Timișoara, ar fi fost cea mai radicală măsură, care ne-ar fi scurtat tranziția către democrația capitalistă. Nu știu cine ar fi fost cei care ne-ar fi condus.

Am participat la primele alegeri libere din România, din 20 mai 1990, în calitate de reprezentant al PNL și al lui Radu Câmpeanu. Alegerile acelea nu au fost fraudate. Așa au ales oamenii, au ales cu frica de necunoscut, au ales cu dorința de a continua, au ales pentru liniștea lor. Dar lucrul cel mai important, au ales liber.

De atunci și până astăzi a fost o muncă titanică de adaptare, de integrare, de înțelegere și nu putem spune că azi nu există democrație capitalistă și nu există libertate. Până la urmă, asta am strigat la Revoluție: „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim”. Și am învins.

Am observat că sunt foarte mulți conaționali care nu știu ce să facă cu libertatea asta. E prea mult pentru ei să gândească cu propriul cap. Vor lanțurile și cuștile înapoi. Însă asta e libertatea, presupune responsabilitate, decizii, asumare. Pentru ei e mult mai comod să le spună altcineva ce să facă, când să se trezească, când să se spele pe dinți, când să mănânce, ce să mănânce etc. Ei n-au responsabilitate, nu trebuie să-și folosească gândirea, trăiesc precum plantele, în ghiveci.

În timp ce ne uitam la filmulețele de la televizor despre Revoluție, o tânără mi-a spus că semănam, noi cei de la Revoluție, cu niște copii de la orfelinat, așa eram îmbrăcați, așa ne comportam și, în fapt, așa eram, alienați de un regim totalitar.

Trăim vremurile spumoase ale teoriilor conspirației. Chiar și inteligența artificială – și asta e o dezbatere separată în sine – mi-a spus că a fost o revoluție urmată de o lovitură de stat la vârf, pe baza opiniilor exprimate de mai mulți specialiști. Interesant este că inteligența artificială se bazează pe opiniile altor oameni, care, dacă la rândul lor spun o prostie enormă, pot manipula răspunsul „creierului” artificial.

Pot fi de acord că un număr de indivizi pseudo-specialiști fac afirmații șocante, spectaculoase, ridicole, din dorința de expunere, de băgare în seamă. Sunt niște profesorași care suferă de singurătate și de lipsă de vorbă, care se aventurează în tot felul de teorii ca să nu se scufunde definitiv în anonimat. Chiar dacă lumea o să-și amintească de ei ca fiind penibili, pentru ei e important că o să-și amintească că au existat.

Nici inteligența artificială nu a știut să-mi explice clar cum se face că a fost o lovitură de stat și astăzi noi nu trăim în dictatură comunistă. Argumentul că schimbarea s-a făcut cu foștii comuniști și copiii lor nu este un argument. Până la urmă, oricine se putea implica să facă orice, stând acasă, în fața televizorului, nu rezolvam nimic.

Așa este, schimbarea s-a făcut cu comuniști, securiști, activiști și copiii lor, dar asta nu înseamnă că a fost o lovitură de stat. E adevărat, trebuia să-i judecăm și să-i pedepsim, însă noi i-am lăsat liberi, i-am ales, le-am permis să ne conducă și să se îmbogățească. Dar au făcut-o într-o societate capitalistă, nu în comunism.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp