Pe ce să cadă mai întâi ochiul străin al noii mașinării ajunse în România? Franțuzul din spatele ei, Menu, a ales cortegiul regal defilând pe 10 mai 1897. În cele 26 de secunde mute păstrate până azi nu se văd decât cai și oameni – nicio mașină. „Poporul”, cetățenii care aclamă de pe margine sunt undeva în plan îndepărtat, o masă urbană nediferențiată. Ce-ar fi fost dacă Paul Menu, în locul cailor cu pampoane și caleștilor, ar fi pus aparatul în prim-planuri pe fețele oamenilor din mulțime?...
Carol I a inaugurat astfel, documentar, cinematografia românească. Însă prezența monarhiei în filmele de ficțiune a fost rară.
În Independența României (1912), Carol apare, interpretat de Aristide Demetriade, în scene însumând aproape o treime din cele două ore de proiecție. Este primul film de lungmetraj de propagandă politică din istoria cinematografului mondial. Ar fi putut să-i conteste acest titlu Apărarea Sevastopolului, realizat în 1911 de A. Khanzhonkov, cu I. Mosjuhin, însă cele 35 de minute păstrate arată mai degrabă un film istoric de reconstituire, cu un excepțional final de artă filmică, sosirea și plecarea veteranilor francezi, englezi și ruși, la o jumătate de veac după marea înfrângere a Rusiei în Crimeea.
Rememorând marea victorie din 1877, Independența României urmărește crearea unei atmosfere favorabile războiului iminent, prin intrarea regatului român în conflagrația balcanică. Regele Carol nu era o figură populară la nivelul maselor, reformele realizate sub domnia lui fiind în interesul elitelor politico-financiare. Tragedia din 1907, cei 11.000 de țărani uciși de armată în reprimarea răscoalelor, săpa o prăpastie între monarh și popor.
Prin urmare, Carol a considerat nimerit să pună la dispoziția realizatorilor bani și nu mai puțin de 80.000 de militari pentru filmări. Scopul era promovarea imaginii de războinic, curajos, destoinic și omenos a regelui, care să merite a fi urmat când va da semnalul pentru luptă.
Operațiunea propagandistică a reușit, în ciuda absenței oricăror calități artistice, filmul înregistrând o audiență numeroasă și entuziastă. La război, în Bulgaria, s-a plecat cu același entuziasm, întreținut și prin ziare. A fost un exemplu de campanie media integrată, care a dus însă la o „victorie”, ocuparea Cadrilaterului, cât se poate de păguboasă în viitor pentru România.
Imaginea lui Carol I, pe care filmul o lasă posterității, este parțializată, cosmetizată, în cele din urmă, falsă.
Membrii Casei Regale nu vor mai apărea până la instalarea comunismului decât ca ei înșiși în secvențe de actualități și documentare. Imagini de front cu regina Maria vizitând-o la spital pe Ecaterina Teodoroiu vor fi incluse în filmul „cu actori” Eroina de la Jiu (1930), în regia lui I. Niculescu Brună. Explicația e destul de simplă: producția românească de film, rămasă într-un stadiu de subdezvoltare cronică, n-a dispus de capitalurile necesare unor filme istorice. Iar înfățișarea unor personaje regale în pelicule de ficțiune contemporană n-ar fi primit aprobare de difuzare – „arta de bâlci” a filmelor de cinema, în marea lor majoritate scheciuri și melodrame primitive, ar fi însemnat o insultă pentru regalitate. Excepția Carol era irepetabilă.
Sub comuniști, vreme de decenii, regii au fost practic eliminați din istorie, nu numai de pe ecran. În Străinul (1964), r. Mihai Iacob, sc. Titus Popovici, prefectul, huiduit de oamenii muncii conduși de comuniști, scoate disperat în balcon portretul lui Mihai I, spart prompt cu pietre de manifestanți.
Același Titus Popovici aduce în discuție persoana regelui Mihai în Puterea și Adevărul (1971). Batjocoritor, comunistul Pavel Stoian spune cuiva să valideze o rechiziție de cartofi pentru luptătorii în insurecția antinazistă cu un bon semnat „Mihai Unu”. Apoi, după luarea puterii, enervat de obiecțiile „defetiste” ale inginerului Petre Petrescu în legătură cu un nou șantier, Stoian răspunde sarcastic: „De ce dracu, bă, Mihai, am luat noi puterea, dacă nu ne pricepem?! Era bine, era regat, noi ne odihneam frumos la pușcărie...”. Simplul anunț al faptului că România a fost cândva regat, nu era socialistă de când lumea, însemna ceva în epocă.
În 1975, tot Popovici introduce în Actorul și sălbaticii personajul Carol al II-lea, încarnat excelent de Gheorghe Șimonca. Portretul regelui e remarcabil de liber și realist. Brutal, înjurând în românește mai bine decât vorbește, iubitor al coniacului de dimineață și al „prospăturii” de prin teatre, Carol încearcă totuși, printr-un complicat tango politic, să bareze calea sălbăticiei legionaro-naziste. Cinic și corupt, suveranul e uman când dă ordin să fie protejat marele actor Caratase, al cărui umor coroziv îl apreciază. Elena Lupescu, punctul cel mai vulnerabil al domniei lui Carol al II-lea, nu e introdusă în scenariu.
Până la căderea comunismului și după aceea, Casa Regală e luată în antrepriză de Sergiu Nicolaescu. În Pentru patrie (1977), Nicolaescu îl joacă pe Carol I, furnizând personajului dacă nu prestanță, măcar morgă, adesea ridicolă, și artificialitate sentențioasă. Un soi de carton istoric umblător, pe care dl Nicolaescu se încăpățânează să-și lipească vocea, să-i spunem, inadecvată.
După filmul Revoluției, în care a jucat un rol de figurant pincipal, dl Nicolaescu nu putea rata momentul de resuscitare a sentimentului monarhic consecutiv vizitei regelui Mihai în România, în 1992, cu celebrul discurs din balconul hotelului Continental.
În Oglinda – începutul adevărului (1993), Mihai I, aflat în anii celei de-a doua domnii, capătă un rol central în lovitura de stat de la 23 august 1944, din care cinematografia socialistă îl radiase complet.
Interpretat de Adrian Vîlcu, tânărul Mihai este de o înțelepciune, prezență de spirit, curaj și fermitate pe care persoana regală reală nu le-a arătat nici la maturitate, nici la senectute. Plecat din țară, Mihai nu a avut nicio luare de poziție împotriva regimului comunist, mărginindu-se vreme de decenii la mesaje binecuvântătoare transmise de Crăciun și Anul Nou poporului român. După 1989, în urma reconcilierii din 2001 cu regimul Iliescu, i s-au retrocedat castelele Elisabeta, Săvârșin, Peleș, precum și alte proprietăți.
Un merit al filmului este că reproduce aproape fidel dialogurile consemnate de stenograme și mărturii.
Între două fumuri trase cu sete din țigară (regele Mihai a protestat împotriva prezentării sale ca fumător înrăit), M.S nu vorbește însă, ci declamă replicile, ca la un concurs de recitări. Chiar și atunci când unele sunt absurde. Maniu (Ștefan Radof) afirmă ritos: „Antonescu este singurul om din țara asta pe care Hitler îl respectă”. La care Mihai strânge din fălci și zice: „Îi vom dovedi că nu-i așa!”.
Ce și cum să dovedească? Hitler îl considera pe Mihai, după vizita la Berlin împreună cu regina mamă Elena, în 1941, „prost de bubuie”, de altfel, regele însuși afirmă, decenii mai târziu, „Führerul m-a detestat mereu”. Cum să-i schimbi o asemenea părere? Printr-o lovitură de stat? După 23 august 1944, Hitler n-a făcut decât să adauge, la calificativele pentru Mihai, încă două: „laș și trădător”.
Expert în propagandă cinematografică național-comunistă, S. Nicolaescu produce acum propagandă național-regalistă.
Regele Ferdinand și regina Maria apar în premieră în Triunghiul morții (1999) ca anexe scenaristice ale generalului Averescu, jucat, cum altfel, de S. Nicolaescu.
Pe lângă că e interpretat de un actor modest, Eusebiu Ștefănescu, Ferdinand are de spus mereu niște replici „memorabile”, bombastice, lemnoase, echivalente propagandistic cu discursul unui secretar general PCR. Personajul nu are nimic regal și nici real.
Situația reginei Maria (Maia Morgenstern) e și mai gravă. În cunoscuta scenă a vizitării răniților în spital, Majestatea Sa pare ușor redusă mintal. „Ești însurat, ai copii?” îl întreabă pe soldatul Ghinea Ion, care trage să moară. „Am trei, Măria Ta, și nu știu dacă-i voi mai vedea...”. „Te vei face sănătos și vei pleca acasă” zice Mama Răniților cu glas de frecție la un picior de lemn.
În cazul următor, piciorul nu mai e nici măcar de lemn. „Arăți destul de bine”, face o observație sclipitoare suverana cu privire la sublocotenentul Frențiu, voluntar din Ardeal. „Unde ai fost rănit?”, „Mi-am pierdut ambele picioare, Măria Ta...”. La care, constatând că a dat-o în bară, Măria Sa ia distanță.
Iar pe Cătălina Toderoiu (Ecaterina Teodoroiu), venită pe front după ce îi fuseseră uciși în lupte toți cei 4 frați, rănită de două ori, luată prizonieră, evadată, nu găsește s-o întrebe ceva mai inteligent decât: „Nu-ți e frică de moarte?”...
Se poate și mai rău? Da, răspunde fără ezitare S. Nicolaescu, producând Carol I – Un destin pentru România (2009). Un ceas și jumătate, dl Nicolaescu își plimbă decrepitudinea „regală” prin fața camerei atunci când nu vedem secvențe masive reluate din Pentru patrie cu d-sa mai june.
Naratorul din off întărește caricatura de documentar TV History, artificială până la insuportabil, lipsită de orice valoare artistică. Ferdinand, Elisabeta, Maria sunt un soi de manechine vorbitoare, cărora le mai lipsește numele scris pe frunte.
Ultima prezență într-un film de ficțiune a Casei Regale o găsim în Restul e tăcere (2008). În numai 3 minute și jumătate, actorul Alexandru Hasnaș, sub bagheta lui Nae Caranfil, întruchipează cel mai viu, complex și artistic realist Carol I din tot cinemaul românesc.
La început, regele apare ca un bătrânel simpatic și cam surd, colocvial într-o bună română cu accent nemțesc. Pare amuzant și binevoitor până când îl contrariază actorul distribuit în rolul său de regizorul Independenței României, tânărul Grig Brezeanu și nu ezită să-și facă simțit metalul în vocea cu care cere să fie jucat de altcineva. Cel ales încearcă să refuze cu umilință, îndoindu-se că „forțele mele sunt la înălțimea așteptărilor Maiestății Voastre”. Carol i-o retează scurt și regal: „Ba sunt”.
După ce îi este îndeplinită dorința, bătrânelul devine din nou sociabil, împărtășindu-și nostalgia tinereții. Asaltat însă din toate părțile cu explicații „organizatorice” privind treaba regizorului într-un film, pe care n-o înțelege, Carol răcnește ca un adevărat suveran și comandant de oști, de-i îngheață pe toți: „Ce treabă, tomnule?!! Ce tracu-i mai rămâne de făcut copilului ăsta?!!”.
Replica lui Brezeanu (Marius Florea Vizante) este și ea regească: „Eu domnesc, sire!”.
Aceasta e istoria regilor și reginelor României pusă până azi pe ecran. Săracă și subțire pentru 100 de ani de cinema. Cu foarte rare excepții, suveranii au fost fie ignorați, fie împăiați glorios. Și sunt tot mai mici șansele ca în viitor să fie altfel.
(FILM, revista Uniunii Cineaștilor din România, nr. 2/2016)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
