Sari la continut

De șapte ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Marele David la 12 ani. Sau cum poate să încapă într-un trup atât de mic un vis atât de mare

David Arcip

David Arcip e un copil de doisprezece ani din Fălticeni. Zilele trecute am stat de vorbă cu el și cu mama lui. M-am dus cu gândul să cunosc un copil care are un vis... Atât. L-am ascultat. Am râs. Am pus întrebări. Primul lucru pe care l-am constatat e că e mărunțel de tot pentru un copil de vârsta lui. Racheta de tenis îi ajunge până la brâu. Fața mică e jumătate ochii verzi și jumătate zâmbet.

Am vorbit multe și mult. Am pus întrebări și am studiat fața copilului, când îmi răspundea la ele, ca să-mi spună mai mult chipul lui dincolo de cuvinte sau alături de cuvinte. Dar cea mai frumoasă poveste am auzit-o la sfârșitul discuției și ea m-a convins că merită să scriu. Mi-a spus-o mama...

...

„David juca tenis de un an.  Avea șapte ani. Era în 2017 - și a ajuns la Turneul Campionilor cu copii veniți din toată țara de la diverse academii și cu antrenori personali. Erau 48 de copii, cei mai buni din țară. Aveam pielea de găină de emoție. Mă țineam de soțul meu și îi tot șopteam: Tu îți dai seama unde a ajuns David!?... Și ne priveam unul pe altul cu mirare și parcă trăind într-un vis. Ne venea să ne ciupim, să vedem că e real, nu vis. David al nostru era cel mai pirpiriu dintre toți. Uneori vedeam doar mingea zburând dintr-o parte în alta, fără a-l vedea și pe el. A trecut de grupe. S-a calificat pentru sferturi de finale. 

L-am strâns tare în brațe și eu, și tatăl său. L-am felicitat și eram atât de fericiți! Pentru noi era destul. Copilul nostru deja ajunsese prea departe. Mai departe decât am sperat sau visat noi vreodată. Și cum îl strângeam noi în brațe și râdeam fericiți ne-am dat seama că el e trist. Poartă tot timpul la meciuri o bențiță. E bentița lui norocoasă. Și sub bențiță ochii verzi și mari erau triști și pe față nu avea zâmbet și asta se întâmplă foarte rar cu David al nostru. 

- Nu te bucuri!? Nu-ți dai seama că ai ajuns la Turneul Campionilor și ai trecut de grup!? l-am întrebat. 

Ne-am privit fix în ochi și a spus pe cel mai serios tot posibil: 

- Nu e destul. Vreau să câștig! Vreau să fiu campion!... 

L-am privit și eu și taică-su cu stupoare. Era și nu era fiul nostru... A trecut de sferturi de finale. A trecut de semifinale. Eu cu soțul încă așteptam să ne trezim. Ni se părea totul ireal. A ajuns în finală cu o fetiță de la Academia de tenis din Chișinău. Nu știu cum a trecut timpul. Vedeam doar mingea, zburând dintr-o parte în alta și apoi am auzit strigând: Campionul anului, David Arcip din Fălticeni! 

De-abia când am auzit acel strigăt, am conștientizat că e totul real și am plâns de bucurie strânși ghem, eu, soțul și fiica mea. David nu era cu noi. El urca pe podium...”

...

Venind spre casă, prin ploaie, văd ca pe un film tot ceea ce mi-a povestit copilul.

... Era mic, în clasa zero. Mergea în șir indian pe un hol, spre sala de sport. Alături de profesoara lor mai era un domn străin, care ducea sub braț o plasă și două rachete. David a șoșotit spre un coleg: 

- Oare ce or fi alea? Ce duce domnul acela?... 

Au ajuns în sală. Domnul le-a explicat ce sunt: un fișier și niște rachete. Le-a vorbit despre tenis, I-a pus să joace puțin pe fiecare. La sfârșit a selectat doi copii. David și încă unul. Celălalt copil a renunțat după un an, el nu. El, după un an, a câștigat trofeul la Turneul Campionilor. Acum este elev la clubul sportiv „Lechner Tennis School”, din Brașov și îl antrenează Ferry Lechner.

- Locuiești la Brașov? Acolo faci școala? întreb.

- Nu. Fac școala la Fălticeni. În timpul săptămânii merg la antrenament la Piatra Neamț și Rădăuți. Mă duc mama sau tata cu mașina după ore. Ei sunt sprijinul meu necondiționat. Vineri, după cursuri, plec la Brașov. Ajung la 18.30. De la 19 la 20.30 am antrenament cu domnul Ferry Lechner. Sâmbătă iar am antrenament, două ore dimineața și două după-amiaza. Duminică, alte două ore și plec spre casă.

David Arcip.

Ritmul mi se pare infernal pentru un copil de doisprezece ani extrem de pirpiriu, dar nu zic nimic, căci văd ce foc are în ochi când vorbește. Crede atât de mult în visul lui, că orice cuvânt al meu de îndoială ar fi sacrilegiu. Înțeleg starea mamei când îl privea cu uimire la Turneul Campionilor, de parcă nu îl mai recunoștea. Poate ar trebui să îl asculte vorbind pe acest copil toți cei care se plâng că e greu, că au teme multe, că se simt traumatizați și discriminați când alții iau premii... Să le povestească cum muncește pentru un vis și nu se plânge și nici nu e trist. E fericit. E plin de viață. Râde cu toată fața, dar mai ales cu ochii.

- Ce zice antrenorul tău despre tine, David?

- Zice că a mai avut elevi buni, dar că eu sunt cel mai serios, cel mai atent, cel mai ambițios! Mă încurajează tot timpul. Eu respect toate indicațiile lui. Inclusiv programul de masă.

- Ce modele ai? Cine îți place cel mai mult din lumea tenisului?

- Novak Djokovic. Aș vrea să fiu ca el, îmi răspunde prompt.

- Ce îți place la el?

- Elasticitatea corpului, ambiția, concentrarea. L-am întâlnit la Roma. L-am întrebat ceva în engleză. S-a întors spre mine, mi-a zâmbit, dar nu mi-a răspuns. L-am văzut și pe Roger Federer, dar tot Novak e modelul meu. La selecțiile naționale de la Centrul Național de Tenis, am întâlnit-o pe Simona Halep. Mi-a dat autograf pe rachetă.

- Mai ai timp liber pentru alte pasiuni?

- Îmi place să citesc. Am citit „Amintiri din copilărie” și „Povești” de Ion Creangă, dar cea mai frumoasă carte pe care am citit-o este „Insula Roboților”, de Peter Brown. Are două volume mari. Unul 260 de pagini și unul 270 și am citit-o în două săptămâni. Cred că am citit o sută de pagini într-o zi, îmi spune repezit și privindu-mă cu niște ochi mari, verzi.

- Cu cine semeni? întreb plimbându-mi ochii de la fața lui, la fața mamei.

- De la mama am înfățișarea, ochii și zâmbetul, spune privindu-și mama cu drag. De la tata am ambiția, seriozitatea în muncă, tenacitatea. Când tata începe un lucru, îl duce până la capăt. Nu renunță niciodată, explică el extrem de serios ce a luat de la fiecare părinte.

- Ce îți dorești? Unde vrei să ajungi?

- Vreau să ajung numărul unu mondial, îmi răspunde cum i-a răspuns mamei, când avea șapte ani, la Turneul Campionilor.

...

Nu știu ce destin va avea David și până unde îi va hărăzi Dumnezeu să ajungă, dar îmi place cum trăiește azi și cum muncește pentru visul lui! Iubesc modul lui de a se dedica unui ideal, de a crede într-un vis și de a munci din toate puterile pentru asta. Și are doar 12 ani, a început la șase ani...

Ca să vă faceți o idee despre copilul ce mi-a făcut onoarea să vorbească cu mine zilele trecute, ar trebui să știți că are o cameră plină cu trofee, diplome și premii.

Și totuși am rămas cu o întrebare fără răspuns: Cum poate să încapă într-un trup de copil atât de mic un vis atât de mare?!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • dan check icon
    Citeam un articol despre fetita care a castigat Wimbledon la 14 ani , Alexia Tatu , antrenorul spunea ca federatia nu i-a dat nici macar o minge sau racheta ca ajutor .
    Cealalta fetita Andreea Soare finalista si ea la Wimbledon face zilnic 80km pentru ca nu exista teren de tenis mai aproape de casa.
    Intr-un stat nepasator avem niste diamante slefuite sau pe cale de a fi slefuite de catre antrenori pasionati , sacrificii facute de familie sau prieteni apropiati fara de care copii astia nu ar putea participa la competitii, statul e fericit doar cand face poze cu campioni sau cand ministrii se gudura pe langa campioni ca sa mai castige electoral in rest lipseste cu desavarsire.
    Oare cate cazuri de copii talentati mai trebuie sa vedem pentru ca statul sa faca naibi ceva pentru ei.
    Mult succes mai copile , sa ajungi numarul 1.
    • Like 1


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult