Nu voiam să scriu nimic despre cartea dnei Maria Olaru, întrucât d-sa mi-a dat spre lectură un fragment cu câtăva vreme în urmă, solicitându-mi o prefață, ceea ce am refuzat cu toată delicatețea.
Dar ce-a ieșit acum în presă cu acest volum nu pot să nu semnalez. „Bellu le-a bătut pe gimnaste”, asta este esența, însoțită de adjective ca „tulburător”, „cutremurător”, „halucinant”, „incredibil”, și substantivul „dezvăluire”, titlurilor zilei. Reflexele de bâlci ale presei actuale își au rolul lor în tabloidizarea subiectului, însă nici cu cartea însăși nu-mi e rușine.
„Prețul aurului” poartă subtitlul „Sinceritatea incomodă”. Or, amintirile dnei Olaru nu sunt, în opinia subsemnatului, nici incomode, nici sincere.
Dezvăluirile ar fi fost incomode dacă erau făcute pe vremea când Maria Olaru era o gimnastă adolescentă, nu acum. Asta se întâmpla după căderea regimului comunist, în anii `90, prin urmare, Maria îi putea spune mamei ei, putea să reclame la Protecția Copilului, la Poliție, să se adreseze presei pentru relele tratamente la care erau supuse ea și colegele.
Dar Maria nu a reacționat în niciun fel, a tăcut mâlc ani de zile, a devenit, sub tratamentele „inumane”, campioană olimpică și mondială. Între paranteze fie spus, presa repetă acum în neștire „campioană mondială absolută”, umflând semnificația. A fost campioană mondială la individual compus și pe echipe, ceea ce nu are de-a face cu absolutul: Maria Olaru nu a obținut vreo notă de 10 și nu a câștigat niciodată o medalie de aur olimpică sau mondială la individual, pe unul dintre cele 4 aparate, bârnă, sărituri, paralele, sol – în tenis asta înseamnă să fii, pe o perioadă scurtă de timp, nr. 1 mondial, fără să fi câștigat vreunul dintre cele 4 Grand Slam-uri (de ex. Caroline Wozniacki sau Jelena Janković).
Ceea ce nu înseamnă că Maria Olaru nu e o sportivă de clasă înaltă. Dânsa a beneficiat de aceste rezultate, a fost recompensată și decorată, și-a construit o carieră pe baza lor.
Și vine acum dna Olaru să „rupă tăcerea”. De ce? Nu am decât o singură explicație: ca să facă vâlvă aducătoare de vânzări pentru carte. Ca să-și mai exploateze încă o dată viața sportivă și personală. Povestind, între altele, despre tatăl ei care s-a sinucis... ceea ce este cât se poate de comod, nu incomod.
E, firește, liberă s-o facă și să-și aibă cititorii și admiratorii ei. Eu nu mă voi număra printre aceștia, din pricina cuvântului „sinceritate” pus pe copertă. Căci a spune un adevăr nu se confundă cu a fi sincer, dacă adevărul acela nu e spus la timpul lui.
Iar în scris, ca și în viață, nu e obligatoriu să fii sincer, dar e obligatoriu să nu pretinzi că ești sincer.
