„Dar le băteați pe gimnaste?...” Răspunsul lui Octavian Bellu la jurnalul bătăilor scris de gimnasta Maria Olaru

„Visele noastre aveau niște limite foarte largi: cu ochii deschiși sau închiși, visam medalii și dulciuri. Aur și cioco'”. Pe costumul de competiție al fetiței flămânde sunt inscripționate două litere, O și M, care împreună dau un cuvânt: OM. 

De literele acelea se agață uneori copilul Olaru Maria, cea care avea să devină campioană mondială absolută la gimnastică. Ele îi amintesc că este o ființă umană.

Astăzi, Maria Olaru este mamă și a scris o carte: „Prețul aurului. Sinceritate incomodă”, în care vorbește despre bătăi, teroare psihologică, umilințe îndurate pe vremea când făcea parte din lotul de gimnastică al României. 

Este cea mai puternică mărturie depusă de cineva din interiorul „laboratorului de aur” al gimnasticii românești care, decenii la rând, a produs licori care hrăneau în concentrații nediluate orgoliul național al românilor. Însă mai mult decât atât, cartea, scrisă pe vremea când Maria se pregătea să devină mamă, pare gestul unui adult care încearcă să apere un copil. Adultul de astăzi, apărând copilul de ieri.

„Plângeam foarte tare. Mi s‑au umflat ochii și fața”

„Când a văzut d‑nul Cărpinișan că fac prost la treișaizeci, a început să mă bată. Mi‑a tras trei palme până la bârnă. La bârnă am stat în fața lui în poziție de drepți și iar mi‑a tras o palmă, apoi m‑am urcat din nou pe paralele și iar am făcut prost pentru că mă durea spatele din ce în ce mai tare. Când m‑am dat jos, iar m‑a bătut, mi‑a dat cu palma peste față și m‑a trântit jos pe parchet, când eram jos acolo a început să mă calce în picioare. Plângeam foarte tare. Mi s‑au umflat ochii și fața. La ochi eram puțin vânătă”, descrie Maria Olaru un incident petrecut în 1994, pe când avea 11 ani și o contractură la spate despre care antrenorul nu știa. Într-o filă din jurnalul ținut în același an, fetița descrie un moment în care a scăpat fără să mănânce bătaie. „Dna Lili a adus cauciucul să ne bată pentru că toate, de dimineață, am făcut mutre și am fost nesimțite. Când am văzut placa, mi-a fost așa de frică, dar nu am luat bătaie. Încă s-a purtat frumos cu mine”. Iar adultul Maria Olaru remarcă mai jos că, uneori, teroarea e mai greu de suportat când te temi că vei fi pedepsit decât pedeapsa în sine.

Regimul alimentar drastic ducea la Deva la o obsesie atotcuprinzătoare a mâncării, în timp ce asistenta veghea cu ochi de vultur ca fetele să nu facă schimb de mâncare sau să facă rost de dulciuri. Fetele trăiau cu frica perchezițiilor în camere, care le făcea să recurgă la gesturi disperate pentru a scăpa de pedeapsă. Trăiau cu frica de cântar, care le făcea să își provoace singure voma. Trăiau cu frica de greșeală. Și mai apoi, Maria Olaru a început să trăiască cu o insomnie greu de învins care a făcut-o să stea trează nopțile până la 30 de ani.

„Tatăl colegei și-a scos cureaua de la pantaloni și a lovit-o cu sălbăticie”

O încercare a uneia dintre gimnaste de a face rost de cioco' a dus la urmări dramatice. Înfuriat că fiica sa risca să fie exmatriculată pentru asta, tatăl a avut o reacție înfiorătoare, pe care Maria Olaru abia a putut să o privească. „Acolo, în sală, pe aparatul numit „sol”, în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei. A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini. De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor. (...) La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?». Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele.” 

„Mâna grea” a lui Bellu: „Ne feream noi, dar unde să scapi?”

Despre mâna grea a lui Octavian Bellu, Maria Olaru mai amintește și altă dată. Pe la mijlocul cărții, de pildă, scrie despre o scenă petrecută într-un ascensor în timpul Jocurilor Bunăvoinței de la New York. „Ne feream noi, dar ... cum să scapi, unde să fugi, unde să te adăpostești în cabina aia? Ne-a altoit simplu, îndesat și „mobilizator”, cum se spune. (...) Îndeplinea, poate, o îndatorire - una educativă? Aveam să ne convingem că așa era, când doamna Mariana, extrem de satisfăcută, m-a abordat cu un zâmbet sadic pe buze, dar fără să miște din ele: „Băi, Olaru! În loc de mii de dolari, ar trebui să iei mii de pumni în gură”. Îmi fuseseră deja administrați prin delegație. Și nu pumni. Și nici mii. Nici în gură! Câteva scatoalce acolo... Nu m-am deranjat să îi răspund cu gura. Doar cu privirea. Și, apoi, cu felul în care am evoluat în concurs. Era de ajuns”.

„Ce să faci, Bellu, cu țărăncile astea? Nu vezi că au călcâiele crăpate de le cântă greierii în ele?”

Maria Olaru vorbește pe parcursul cărții despre relația dificilă cu antrenoarea Mariana Bitang: „Și acum îmi sună în urechi refrenul dumneai preferat, rostit cu o voce superior scârbită de parcă-i era o nesfârșită greață de tot și de toate: „Ce să faci, Bellu, cu țărăncile astea? Nu vezi că au călcâiele crăpate, de la cântă greierii în ele?” Nici nu știam că greierii cântă în călcâie”.

Când ajungeam la aparat, dădeam tot ce aveam mai bun din mine. Și se vedea asta. Nici jignirile, nici bătaia nu mă făceau să scot mai mult din mine. Eu mă cunoșteam foarte bine. Antrenorii mei, mai puțin

A fost această rețetă de pregătire cea care a determinat-o să ajungă la performanțele remarcabile pe care le-a atins în gimnastică? „Pentru mine, nu. dacă mi-ar fi arătat obrazul, sunt sigură că aș fi avut aceeași determinare. Repet, când ajungeam la aparat, dădeam tot ce aveam mai bun din mine. Și se vedea asta. Nici jignirile, nici bătaia nu mă făceau să scot mai mult din mine. Eu mă cunoșteam foarte bine. Antrenorii mei, mai puțin”, scria fosta gimnastă.

Tolontan: „Cartea e necesară și insuportabilă”

Cătălin Tolontan, cel care a prefațat „Prețul aurului. Sinceritate incomodă” observă faptul că fetița Mariei Olaru își iubea și își prețuia antrenorii. Arată cât au cântărit prezența și îndrumările unora dintre ei în formarea sa. Le recunoaște meritele profesionale. Îi apără pe Octavian Bellu și pe Mariana Bitang, scriind că nu au avut nicio vină în cazul dopajului Andreei Răducan. „E despre un copil care și-a iubit părinții, antrenorii, supraveghetorii și pe toți cei de la care n-a pretins nimic. Și pe care azi nu-i acuză, dar îi descrie. Nimic din ce scrie Olaru nu-i coboară, nici măcar pe cei care se vor supăra citind-o. Cartea e necesară și insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Își cunoaște valoarea, își amintește efortul”, scrie Cătălin Tolontan.

Bellu: „Eu îmi amintesc că Maria Olaru a fost campioană. Dacă ea regretă că a fost campioană, e altceva”

L-am sunat pe antrenorul Octavian Bellu pentru a-i cere propria versiune asupra evenimentelor de atunci. Spune că nu vrea să comenteze până ce nu citește cartea. „Dar mă întreb așa. Cui prodest? Gimnastica și așa este într-o situație dezastruoasă și nu știu de ce acum. Și nu știu de ce acum, Mărie, după 16 ani în care n-a fost implicată în niciun fel în gimnastică face nu știu ce revelații. Eu citesc cartea întâi după care fac comentarii. Au mai apărut cărți și înainte, și Nadia a scris o carte, și Ungureanu, și Răducan. Fiecare scrie și își aduce aminte de momentele din perioada aia, de acum 16, 17, 18 ani”, a declarat Octavian Bellu pentru Republica.ro. Era bătaia o practică la Deva? „Eu am mai auzit de practicile astea și de pe vremea lui Bela, am citit și cartea Nadiei, văd că Nadia n-a revelat astfel de situații, probabil că au fost, nu știu. Până nu citesc cartea nu pot să vă spun nimic”, spune antrenorul. 

Îl întrebăm dacă le bătea pe gimnaste. „Eu nu fac niciun comentariu, că m-am mai lansat în comentarii la alte cărți înainte care au făcut astfel de revelații, după care discutând cu persoana respectivă n-a spus, n-a făcut, n-a scris, a fost interpretat. Așa poate să mă întrebe dacă mi-am bătut fata sau i-am dat o palmă la fund când avea șase ani. Mie mi se pare puțin bizar, că acum când gimnastica trece prin momentele prin care trece apare o astfel de carte. De ce n-a apărut acum 10 ani?” 

Mie mi se par niște lucruri pe care un copil la vremea respectivă și le aduce aminte. Eu atât îmi aduc aminte de Maria Olaru că este o gimnastă care a ieșit campioană mondială, campioană olimpică, campioană europeană

Dar le băteați sau nu le băteați, revenim cu întrebarea? „Eu vreau să văd cartea, a mai fost o carte în care după ce s-au spus nu știu câte bazaconii scria la sfârșit: Această carte este un pamflet. Mie mi se par niște lucruri pe care un copil la vremea respectivă și le aduce aminte. Eu atât îmi aduc aminte de Maria Olaru că este o gimnastă care a ieșit campioană mondială, campioană olimpică, campioană europeană. Eu asta rețin din cariera unei sportive de mare performanță. Că, vedeți, n-a apărut nicio carte scrisă de un antrenor, ca să se vadă cât suferă un antrenor, plecat de acasă zeci de ani de zile și făcând o activitate care îi cere mult consum nervos. Eu sper că este o carte care poate prezenta niște situații, de care eu vă dați seama că nu îmi aduc aminte, de acum 16-17 ani. Eu am lucrat cu mii de copii nu pot să vă spun ce s-a întâmplat la Deva acum 16-17 ani. Eu atât pot să vă spun: a fost o gimnastă foarte bună și rezultatele se văd. Dacă ea acum regretă că a făcut gimnastică și a fost campioană mondială și olimpică, este altă situație. A apărut în toată lumea, de fapt este o modă. În toată lumea au apărut cărți cu astfel de povești”, spune Octavian Bellu. 

Cartea „Prețul aurului. Sinceritate incomodă” va fi lansată sâmbătă, 4 iunie, la Bookfest, începând cu ora 13:30.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp