Niciodată nu a fost mai evident decât acum că educația formală este doar un fragment al unui spectru mai vast de învățare. Am făcut cu echipa mea un exercițiu, de „creativitate”, despre cum ar învăța membrii unei societăți în ziua de azi dacă nu ar exista paradigma educației. S-a transformat mai degrabă într-un exercițiu de analiză, nu tocmai creativ, dar surprinzător de bogat în momente de „aha”. Vă prezint mai departe principalele concluzii.
Educația este o submulțime a mulțimii mai mari, numită ÎNVĂȚARE
Evoluția societății generează o nevoie constantă, în creștere, ca membrii societății să învețe din ce în ce mai mult. Noi învățăm mai mult decât părinții noștri, copiii noștri învață mai mult decât noi. Societatea cu membri mai capabili și mai competenți se dezvoltă și mai mult, generând o nevoie și mai mare de învățare și formare. Este o spirală a cărei viteză de creștere, spun unii mai luminați, nu este constantă, ci accelerată. Nu știm unde ne va duce și dacă se va calma la vreun moment dat al evoluției, deocamdată constatăm.
Când spunem învățare mintea noastră zboară automat la educație, școală, învățământ. Dar nu învățăm doar la școală (educație formală), nici doar prin alte forme, foarte variate, de cursuri suplimentare (educație non-formală). Cel mai mult învățăm din propria experiență, din propriile trăiri prelucrate și sedimentate, din conversațiile cu cunoscuții și prin ascultarea experiențelor lor, din cărțile pe care le citim, din video-urile de pe Youtube sau Tik-Tok sau din mass-media, în general. Este tot o formă de învățare, dar nu este bine structurată, coordonată sau supravegheată, rămâne strict personală, fiecare are o poveste diferită în acest spațiu non-educațional. Am putea să-i spunem învățare non-educațională.
Societatea are nevoie de educație sau de învățare? Este ceea ce englezii ar numi „misleading question”. Evident că nevoia reală este de învățare, educația fiind doar una dintre metodele prin care indivizii primesc învățarea, o submulțime a mulțimii mari numită învățare. Dar oare asta nu înseamnă că, neștiind altceva mai bun, neavând altceva mai bun, continuăm să tragem până la rupere de singura unealtă pe care am inventat-o, educația, lăsând neexploatat adevăratul potențial revoluționar, adică învățarea non-educațională?
Trei forțe guvernează spațiul de învățare non-educațională: interesul personal, relațiile sociale și distracția
Neuroștiința ne spune că 80% din circuitele neuronale care ne rămân pe toată durata vieții se formează în copilăria timpurie, până la vârsta de 4 ani. Marile acte de învățare au loc înainte de a fi expuși la educație: învățăm să stăm și să mergem biped, învățăm să vorbim, să mâncăm, să ne îmbrăcăm și să ne spălăm, învățăm noțiunile de bază cum ar fi culorile, numerele și multe altele, multe de care nu suntem conștienți, dar le folosim zi de zi.
Cu toții am fost capabili de acest efort uriaș de învățare datorită celor 3 factori cheie: nevoia, modelele și joaca. Am învățat în joacă, pentru că am avut nevoie și pentru că am avut la cine să ne uităm. Acum suntem adulți, oare cele trei forțe au dispărut? Cu siguranță nu, sunt în continuare prezente, doar că nu mai generează neapărat acte de învățare.
Adultul modern mediu își urmărește în continuare interesele personale (propriile nevoi), consumă cantități mari de timp, energie și bani pentru a se distra și pentru raportarea constant favorabilă în relațiile sociale. Gândiți-vă doar la cât timp petreceți pe rețelele sociale. Apropo, unde citiți acest articol?
Vestea bună este că cele trei forțe sunt încă prezente. Vestea rea este că ele nu se mai traduc neapărat în acte de învățare.
Adulții apreciază mai mult experiențele personale în loc de curriculum
Am întrebat cel puțin 100 de oameni cum au învățat ceea ce au învățat. Cum au ajuns să știe atâtea lucruri în domeniul în care astăzi se simt experți?
Toate poveștile și explicațiile curg într-un format identic: există câteva momente cheie (adevărate stații de învățare) dar niciunul dintre ele nu este suficient prin el însuși. Valoarea vine din înșiruirea fericită și potrivită a acestor momente în adevărate călătorii de învățare. Unele stații de învățare vin din zona educațională, atât formală cât și non-formală. Altele sunt exact ceea ce anticipam, adică țin de experiențe personale și se exprimă prin „am îndrăznit să fac asta...”, sau „am citit o carte care mi-a schimbat viața”, sau „am purtat o conversație cu...”.
Poate fi o părere profund subiectivă, dar de cele mai multe ori eu am făcut ochii mari și m-am minunat la povestirea acestor momente trăite, strict personale, nu la cursurile de la Harvard, nici de la diverse traininguri. Aș fi vrut să le aflu mai devreme, să fi făcut și eu la fel, pe unele încă îmi doresc să le reproduc pentru propria mea dezvoltare.
Am întrebat în stânga și-n dreapta. Din nou, poate sunt prietenii mei speciali, dar absolut toți au declarat că ar vrea și ei să descopere cum învață alți oameni ca ei, eventual să replice experiențele care li se par interesante și care au generat rezultate. E mai rapid așa... și mai distractiv!
Connect, share and have fun – rețeta care ar putea salva educația
Compania mea trăiește din paradigma numită educație, nu am cum să neg asta. Ca trainer însă am trăit adesea sindromul impostorului, când, luat în parte, orice element al cursului meu era deja cunoscut de către cel puțin un participant la curs. Niciunul dintre participanți nu știa (probabil) tot ceea ce aveam de transmis, dar, colectiv, audiența mea știa deja tot ceea ce predam. Dacă, prin tehnologie, creierele participanților ar fi putut să comunice direct, să facă schimb de cunoștințe, să împărtășească experiențele prin care le-au descoperit și testat, atunci nimeni nu ar mai fi pierdut timpul ascultându-mă pe mine!
Deși inițial a sunat a film SF, ne-am dat seama că prin conectare nu vrem să spunem implantul unui microprocesor. Avem deja numeroase mecanisme de conectare testate prin multitudinea de rețele sociale existente. Dar oare care este rețeaua socială dedicată învățării? Pare să lipsească exact rețeaua cu cel mai mult sens, nu?
Poate că marea soluție la problema universală a educației poate fi creată în afara ei, în spațiul non-educațional. Dacă învățarea ar fi sexy în ochii adulților, dacă ar deveni noul normal să împărtășim ce și cum învățăm, dacă ne-am lăuda cu ceea ce învățăm și am aplauda oamenii care o fac, totul printr-o mecanică dovedit funcțională a unei rețele sociale, poate că ar lua naștere o nouă paradigmă alături de educație, menită să preia din presiunea enormă pe care astăzi societatea o generează prin propria evoluție.
Educația nu poate ține pasul cu mulțimea mai mare, învățarea, cât timp aceasta este în continuă expansiune. Soluția vine din adresarea și structurarea, pe modelul rețelelor sociale, a spațiului de învățare non-educațională, acolo unde adulții sunt deja dispuși să-și petreacă timpul pentru propriile interese, pentru a se distra și pentru a „da bine” în ochii cunoscuților.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.