Tare ne mai mândrim cu sportivii români când auzim că au mai câștigat câte o medalie! Ne lăudăm că suntem contemporani, strigăm „Hai România!” și... cam atât. Nu știm în ce condiții se antrenează, nu știm cât de anevoios le-a fost drumul până la acea victorie, nu mișcăm niciun deget să-i ajutăm, practic, să facă performanță.
Într-un interviu acordat site-ului de știri brasov.net, Eduard Grosu, singurul ciclist profesionist român și singurul reprezentant al României la Jocurile Olimpice de la Tokyo (în timp ce echipele altor țări au câte 5-6, unii aflați acolo doar pentru a-și ajuta coechipierii) explică de ce nu sunt bani în sportul românesc și ce am putea face pentru a-i atrage.
„Ciclismul românesc, după Revoluție și până în 2015, a fost într-un colaps”, spune cu amărăciune sportivul, care face în același timp o mărturisire tare dureroasă: în ultimii 8 ani, toate punctele pe care le-a adus României au fost pe banii echipelor sale de club din Franța și Italia.
Eduard Grosu face ciclism de 25 de ani, de când avea 3 ani. În acest sfert de secol, a primit de la statul român doar 3 indemnizații a câte 3500 RON. Adică undeva la 2000 de euro, în contextul în care doar o bicicletă costă 12.000 de euro. Și, din păcate, cam acesta este nivelul la care se poartă discuțiile când vine vorba despre susținerea sportului românesc de performanță în general, nu doar în ceea ce privește ciclismul.
De ce se întâmplă asta? Ei bine, pentru că, evident, nu sunt bani. Dar de ce nu sunt bani?
Edi crede că totul începe de jos, de la copii și părinții lor, care în loc să-i împingă de la spate către mișcare, le obțin de la medicii de familie adeverințe care îi scutesc de orele de educație fizică, și așa puține, care se fac în școală.
Mai mult decât atât, neavând nici măcar o școală sportivă în toată țara, copiii nu cresc cu acea cultură a sportului care să îi împingă pe de o parte să facă și ei mișcare, iar pe de alta să consume sport din punctul de vedere al marketingului – fotografii cu autograf ale sportivilor, diverse accesorii cu numele acestora etc., așa cum se întâmplă în alte țări. Așadar, în România, sportul nu vinde. Și pentru că nu vinde, nu primește. Nici de la stat, nici de la sponsori, care sunt dispuși să facă investiții doar atunci când ROI-ul (Return Of Investment) este pe plus.
Ce e de făcut? Clar peste noapte nu se poate rezolva problema, cel puțin nu într-o țară în care idolii copiilor sunt influencerii de pe YouTube și TikTok, și nu sportivii de performanță. Pentru că sportul înseamnă multă muncă, ambiție și devotament. Atât din partea copiilor care îl practică, dar mai ales din partea părinților care trebuie să îi susțină atât financiar, cât și moral. Or, într-o lume a vitezei, a deadline-urilor și a task-urilor care nu se mai termină, ne este mult mai ușor, ca părinți, să ne abandonăm copiii în fața gadgeturilor sau a televizoarelor, în loc să ieșim cu ei la o miuță ori o plimbare cu bicla.
Iar cei puțini care ar vrea să facă sport sunt obligați să scoată bani din buzunar, pentru că opțiuni „fără plată” nu prea mai există. Spațiile libere dintre blocuri, unde noi băteam mingea și săream coarda ori jucam elasticul au fost ocupate cu parcări și locuri de joacă pentru cei mici. Pe terenurile de sport ale școlilor copiii nu mai au acces în afara orelor de program, iar cluburile elevilor, atât cât mai există, sunt neîncăpătoare.
Este nevoie de strategii pe termen lung, de răbdare, dar mai ales de partneriate între mediul privat (care are bani), stat (care are puterea reglementărilor legale și administrative) și mass-media (care au puterea de a promova și încuraja toți actorii implicați) pentru a pune piatra de temelie a dezvoltării sportului românesc. Pentru că, dincolo de performanță, sportul înseamnă, înainte de toate, sănătate și o dezvoltare armonioasă a copilului, atât fizică, cât și comportamentală.
În ciuda tuturor acestor piedici, sportul românesc supraviețuiește însă, și o face cu onoare. Pentru noi, ca țară, deși nu facem mai nimic să-i învârtim rotițele. Și atunci vine automat întrebarea: „cât o să mai meargă și așa?”
Urmărește interviul complet aici.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Din perspectiva practicării ciclismului la nivel popular, sunt destui entuziasti, dar de a trece peste un anumit nivel si a ajunge la a face performanta, ca in cazul lui Edi, Vlad Dascalu, Sergei Tvetcov e nevoie de niste conditii pe care Romania nu le poate oferi - material de concurs, antrenori, alimentatie etc.
Ciclismul de masa chiar e incurajat, poate nu atat de vizibil in mass-media, dar inainte de pandemie erau zeci de concursuri de amatori cu sute de participanti.
Bugetul FRC e de circa 2,5 mil lei, in conditiile in care o echipa de club de liga a 3a are cam 1 mil de EUR, deci ce dezvoltare sa faci?