Foto: Photopat / Alamy / Alamy / Profimedia
Domnul Hari Bucur-Marcu face o serie de observații foarte pertinente despre irelevanța cunoașterii (cu deosebire a cunoașterii științifice) în societatea românească. Domnia-sa pleacă de la constatarea foarte simplă că, deși ne aflăm în prima treime a lumii ca populație și în primul sfert al lumii ca venit anual brut, nicio universitate românească nu reușește de ani buni să intre în primele 500.
Împărtășesc concluzia domnului Bucur-Marcu, după care nici economia, nici cultura și nici civilizația românească nu se bazează pe cunoaștere teoretică și aș duce-o mai departe, spunând că există chiar o ruptură între cunoașterea produsă de universități și instituțiile de cercetare, pe de o parte, și politicile publice, pe de altă parte.
Aș mai putea spune că politicile publice nu se elaborează și nu se aplică în conformitate cu o cunoaștere sau o expertiză produsă în locurile care produc tradițional cunoașterea. Că puterea politică își construiește deciziile pe cu totul alte surse decât cunoașterea academică: mass-media, servicii de informații, centre de reflecție, date instrumentate, statistici îndoielnice. În principiu, în fiecare domeniu major de intervenție guvernamentală ar trebui să existe o mobilizare a celor mai competenți dintre oamenii acelui domeniu, indiferent dacă ei sunt afiliați politic sau nu.
Societățile dezvoltate se dezvoltă tocmai pentru că știu să încorporeze în mod permanent și progresiv cele mai avansate cunoștințe pe care le produce mediul academic și științific din țara respectivă. În economie, energie, transporturi, mediu, educație, sănătate, finanțe, apărare, agricultură, inteligență artificială, digitalizare etc. se produce o cantitate uriașă de cunoaștere cu scopul de a contribui la îmbunătățirea vieții oamenilor și la dezvoltarea societății în ansamblul său. În toate aceste societăți e de la sine înțeles că nicio decizie majoră implicând viața oamenilor nu poate fi luată fără consultarea celor mai buni cercetători din domeniul respectiv.
De asemenea, în societatea cunoașterii, dezvoltarea economică are drept activitate principală producția și difuzarea de cunoaștere, fie prin investiții masive în domeniul cercetării, fie prin asocierea cercetătorilor la politicile publice.
În societățile cunoașterii misiunea permanentă a fiecărui cetățean și cu atât mai mult a guvernanților este învățarea. Învățarea formală și nonformală, curiozitatea, capacitatea de a-ți recunoaște limitele propriilor cunoștințe și de a le îmbogăți prin lectură sau studiu ori prin apelul la profesori și cercetători.
Nu ne putem însă imagina dezvoltarea societății românești câtă vreme cele mai multe dintre universitățile românești funcționează într-un regim de putere feudal și într-o mediocritate care nu le permite să participe la proiecte de mare impact societal. Voi vorbi într-un alt text despre slaba prezență a universităților românești în cooperarea internațională și în proiectele foarte importante care produc plusvaloare științifică și dezvoltare socială.
Dar pentru moment voi sublinia acest paradox românesc care face ca, atunci când universitățile și puterea s-au aliat, au făcut-o pentru ca rectorii sau profesorii să devină oameni ai puterii și să folosească puterea politică pentru a-și întări poziția discreționară în universități și în societate, nicidecum pentru a stimula cercetarea și cunoașterea științifică. Alianța putere-cunoaștere a fost mereu folositoare celei dintâi și mereu dăunătoare cunoașterii și științei. Universitatea a devenit anexă a puterii politice și prea puțin spațiu de creație și de dezvoltare socială.
De aceea, dacă vrem să ne înscriem în rândul societăților cu pretenții la dezvoltare, o schimbare de proporții trebuie să se producă și în politicile construite pe ignoranță, dar și în universitățile cu conducere politică.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Experienta ne-a aratat ca in sisteme care se opun schimbarii , singura solutie practica este introducerea unui catalizator inofensiv pe moment, dar care pe termen lung, va obliga sistemul la schimbare . Singurele schimbari pe care le vad posibile pe termen scurt sunt selectarea dupa criterii serioase a tinerilor care aspira la mediul academic si ancorarea mediului academic la mediul de afaceri . Ar trebui sa ne uitam la modele care functioneaza si sa le extindem. Cred ca as oferi posibilitatea firmelor sa ofere programe de training si certificare in universitati chiar din primii ani. In loc sa faca tot felul de materii abstracte predate de catre profesori care nu au lucrat o ora in viata lor in afara universitatii , as aloca o ratie foarte serioasa pe training facut de mediul de afaceri care pot fi urmate de proiecte comune.
Un student la o anumita disciplina studiaza cam dupa aceleasi carti deci au bagaje teroretice foarte asemanatoare diferentele majore la angajare sunt proiectele de doctorat si aplicabilitatea lor imediata in industrie.
Ca sa mergem la un nivel mai simplu ,scolile profesionale pe care le plange toata lumea . Eu in loc de scoli profesionale as face calificare la locul de munca si l-as plati pe antreprenor sa-si pregateasca singur angajatul.